Omul lui Dumnezeu

Imi place arta. Imi place sa vad ceva frumos. Imi place sa fiu inconjurata de chestii frumoase.

In sfarsit, asa era inainte. Acum sunt alt om (!?!)

Astazi am citit care sunt semnele depresiei. Sunt vre-o cateva semne. Cica daca dai dovada de unul sau doua semne, ar trebui sa cauti ajutor specializat. Surprinzator si nu tocmai, eu dau dovada de multe semne. aproape toate, mai putin cel cu lesinul. Barbatii nu lesina, (sic!)

Si citind eu cu un interes ipohondric (Doamne, ce imi place sa ma critic) am pierdut ceva momente ca sa cuget. Si acum cuget. Inca.. N-am terminat inca.

Dar recunosc cu reala rusine fata de fortele morale care imi citesc (sper eu, in aroganta mea) aceste randuri ca am pierdut ce anume era care ma facea fericita. Nu e vorba, respir, traiesc, rad , ma agit , ma misc. Dar nu simt nimic prea profund decat diverse tipuri de frustrare, oboseala si uneori disperarea. Nu mai vad si ca atare nu mai simt frumusetea.

Am incercat, in diverse randuri, sa ma resuscitez. Am muncit din greu sa imi impun o atitudine mai de invingator. Mai de Barbat. Mai de EU. Dar, dupa ce poleiala dispare, raman tot eu, singura si fara speranta. Speranta mea a murit.

Voi, doctori si docenzi, cititi in continuare simptomologia :)

- nu am nici un vis;
- nu am nici un plan;
- nu mai vad copacii in culori, nu mai simt ce simteam acum un an cand vedeam ceva frumos, acum ii vad ca piese de decor, pentru ca ei sunt plini de toate cele, dar ochii mei sunt goi;
- nu imi place nimic din ce face el;
- nu simt nimic decat senzatii, si alea neplacute;
- nu imi pasa, motorul meu nu mai functioneaza;
- nu mai vreau nimic decat sa pun capul jos, si daca as putea acum, as renunta la tot, la toti copii mei nenascuti, la catelul care sa ma iubeasca si care sa imi incalzeasca inima, la o casa potentiala si o plimbare prin parcuri, de mana cu el, peste ani si ani. NU mi le doresc, le stiu frumusetea din amintiri, nu o mai simt, nu o vreau, nu merita sa ma zbat pentru ea.

Cand spun ca am ajuns la capatul firului meu, spun ca asta e.

Am scris pagini pline de optimism si putere autoimpuse. Se scurg. Din alt resort intern trebuie sa tasneasca aste forte.

Si am atata minte sa stiu un lucru. De ce. De la lipsa de alternativa. De la blocajul intr-un aici infect care ma umple de turbare numai cand ma gandesc la el.

O pusca de as avea, in trei secunde as fi libera. si nu m-as gandi la nimic. nu mi-ar pasa de nimic. e greu sa te agiti, cand nu ai nici un motiv. nici un scop pentru care sa te scoli din pat dimineata.

am scris aceasta chestie trista dar puternica, pentru mine. pentru ca recunosc ce mi se intampla, si ma rog sa se termine, intr-un fel sau altul. Am fost creata ca o luptatoare, dar am pierdut pe drum motivul. Sau sansa. Sau cine stie ce naiba s-a intamplat de am ajuns in halul asta de depresie.

Nu am reusit sa transfer nici macar o mica parte din ce simt celor care ar putea sa ma sustina. Pentru ca de fapt, ei nu pot. Ei nu inteleg, si nu pot sa faca nimic pentru ceva ce nu inteleg.

Tic tac