sâmbătă, 22 decembrie 2012

Din an in an

26

26 de ani am asteptat Craciunul, cu familia. La bunici. O sarbatoare mai sfanta si mai draga mie nici ca exista. Am scris despre ce simt anul trecut, nu s-a schimbat nimic.

Colindele copiilor din pragul usii, toti cu nasul rosu si simpatici, toti pana la unul, radioul intotdeauna canta Jingle bells si Hrusca, in casa mancare si caldura, mirosuri noi, mirosuri vechi, brad, portocale, fripturi, ciocolatele...

Eh, anul asta e o noua experienta, Craciunul in noua casa, in trei : eu, El si Bubu. Ma sperie. Pe deoparte vreau sa il fac minunat pentru iubirile mele. Pe de alta, ma simt ca si cum as trada Craciunurile in familia extinsa. Si e ciudat, anul asta, pentru prima oara in 27 de ani, EU fac Craciunul. Eu aleg decoratiile, fac mancarea, muzica, atmosfera. Va fi primul meu Craciun, in fapt...

Ciudata senzatie,  ciudata responsabilitate...

Cine stie daca o sa fac fata situatiei ?!?

joi, 12 aprilie 2012

Fat or not

deci da

Sunt batrana. si din motive nu greu de inteles, silueta mea nu mai este ce a fost. si prin asta ma refer la cele 5 kile in plus, depuse mai toate in zona taliei.

inestetic, dar nu inca.  o sa.

nu am fost niciodata un copil gras. dimpotriva, tanara fiind, eram subtire si anemica.ca atare, nu am simtit niciodata ochii critici asupra coapselor mele. sau glume pe seama greutatii, bancuri cu free willy. nu a fost cazul. aveam alte defecte decat greutatea. de exemplu, invers proportionala cu kilele de pe corp era marimea sanilor. nu ma rusinez sa recunosc ca eram aproape androgina. si prin stil si atitudine, m-as fi incadrat oricand intr-un club de baieti.

si cum propriile defecte mi-au atras propriile complexe, pot intelege cum e sa iti doresti cu tot dinadinsul sa fii mai slab. "MAI SLAB"este normal. si eu imi doream de exemplu dinti "mai drepti".

dar acum am intalnit (poate din cauza ca am timp si rabdare sa citesc stirile - ceea ce inainte mi se parea ca e treaba de bunici) o noua manifestare. Avem tinere, aproape copile, sau chiar copile, de dimensiuni normale. decente. nici prea prea nici foarte foarte. ordinary.

si aceste copile si-au ales ca simbol cate o uscatura. in sensul adevarat al cuvantului. o femeie uscata. la care te uiti si te intrebi ce ar putea mangaia un barbat. sau unde exact ar fi sanii.oare mai are vre-un organ intreg inauntru, sau e tot uscat si atrofiat?

o femeie de podium, din cele anorexice. clar. sau din cele atat de nebune sa se infometeze pana la a ajunge asa.

imi plac femeile, recunosc. imi plac femeile frumoase, a caror linii curbe pot fi mangaiate cu palma, si despre care simti numai cand te uiti la ele, cum ar fi sa le atingi, moi si fine si parfumate.

Pana si Giacometti, el iubea subtirimea, e clar, dar subtirimea rotunjita. Oamenii lui nu sunt ciolane, oase acoperite de o piele strapezita. Colturosi.

Si ma intreb, oare ce e in capul acestor copile? Ce barbat denaturat ar vrea sa stranga in brate un sac de oase? Ce om ar vrea sa faca copii cu ele? ce om crede ca ar PUTEA sa faca copii uscatura?  ce barbat, in focul pasiunii, ar vrea sa prinda in mana un fund osos, sa sarute un piept plat?

sa fie clar, nu ma refer la femeile a caror conformatie este slaba, cum nu ma refer la cele cu conformatie grasa. asa le-a dat natura.

ma refer la copilele din pozele cu haine, haine pe care le vreau eu, copile ale caror picioare se ating doar la calcaie, cu coapsele un pic mai groase decat glezna mea, cu genunchi bontosi si caraghiosi, de parca ar fi evadat din ceva lagar. copile atat de stupide incat renunta la prajituri, si ciocolata, si bunataturi, doar sa arate ne-natural, bolnavicios si apatic.

(deci da)






marți, 10 aprilie 2012

Un nou moment

Un nou azi, o noua viziune, o alta realitate.

Am tot incercat sa ma hotarasc care este Cartea Mea Preferata.

Nu am avut nici un succes. Mic fiind, citind spasmodic si mai mult din amintirile povestilor zise de mama, iubeam fratii Grimm. Cand eram copil, eram convinsa ca e Cei trei muschetari. Am crescut in stat, si mi-a placut maxim Pe aripile vantului. M-am dumirit despre softisme, si am descoperit Zece negri mititei.Am mai trait un pic si imi placu Scrinul negru. Mai recent, Fundatia...

Au trecut ani (multi) si multe carti pe sub ochii mintii mele. Mi-au placut, unele, m-au amuzat, altele, nu mi-au placut deloc cateva. Intotdeauna mi-a fost clar ce si cum sunt, ce si cum imi place. Nu numai in carti ... si muzica, si arta, si oameni, si mancare, si culori, si tot.

Mai putin azi. Si ieri seara. Nu mai stiu. Nimic. despre nimic. nimic despre mine. Ascult muzica dar nu mai am o melodie preferata, desi , poate din nostalgie, am impresia ca a ramas aceiasi.

Nu mai am o carte preferata, si nu as putea sub nici o forma sa ma gandesc la una singura care sa imi fi placut "mai mult". 

Imi plac mai multe culori, dar nu as ramane la una, preferata.

Mananc orice si anumite chestii poate mai des decat altele. Dar nu prea des.

Ma intreb de ce oare asa schimbare? de ce nu mai e clar in capul meu, alb si negru, ce da si ce nu. Ce foarte da, si ce da mediocru.

E o evolutie, sau o pierdere a sinelui datorata situatiei concrete? Circumstantelor care ma lipsesc de contactul cu sinele? Stresului si presiunii?



marți, 20 martie 2012

Despre inspiratie

Sunt o copiatoare. Un mic xerox...

Vad lucruri, pe youtube, pe etsy, pe pinterest, pe bloguri de craft... Le vad si imi plac diverse. Si cele care imi plac, imi raman in creier. Ca o imagine a unui vis de departe.

Si apoi, cand am timp si chef de joaca, fac cate ceva. Uneori incep sa ma joc si astept sa vad ce iese. Alteori folosesc imaginea sau tutorialul de pe net, si reproduc cate o chestie care mi-a placut mai mult. Nu intocmai, nu cred ca as putea nici daca as vrea. Si in general, mai si vreau sa fac cate o mica schimbare pe ici pe colo, sa semene mai mult a idealul meu de minunat.

Dar in principiu, nu prea imaginez in cap un rezultat final, fara sa il fi vazut inainte. Poate doar in desene. (in desene il imaginez, si nu iese niciodata ca in mintea mea =)) ) In handmade, niciodata. Ma rog, foarte foarte tremendous de rar.

Ca atare, creatiile mele sunt mai mult creatii ale mainii, si aproape niciodata ale mintii.

Si nu mi-e clar daca trebuie sa imi fie rusine de asta. Acum nu ma rusinez, mi se pare normal sa imi fac singura ce imi place. Plus ca mana mea in munca, imi da o senzatie minunata de satisfactie si implinire.

Pe de o alta parte, ma frustreaza ca totul este mimesis.

Dar deocamdata nici nu cred ca are cum sa fie altceva. Momentan, mica mea materie cenusie este ocupata pe chestii concrete, servici, obligatii, nevoi, facturi, socializare, etc. Scuza mea este ca un creier obosit nu mai poate de ceva timp sa inventeze. Nu stiu daca am fost vreodata mai inventiva, eu zic ca da, dar cine stie. Se pare ca acum creierul meu inventeaza doar raspunsuri la intrebari concrete, solutii la probleme reale, etc. Am timp sa imi placa diverse, sa imi inchipui cum se fac si cat dureaza, dar nu am dorinta de a vedea eu ceva nou.

Si totusi asta e oarecum dureros. Pentru ca mi-ar place sa vin cu ceva total nou. Sa inventez ceva deosebit. Sa fie o noutate absoluta. Sa fie a mea. Sa nu ma simt usor umilit cand vad la altii idei noi, deosebite. Poate nu total noi, dar macar un pic mai noi.

Sa copii pe altii pare o metoda foarte utila de invatare. Asa ca ma consolez gandindu-ma ca in curand, voi avea timpul sa invat mai multe, si timpul sa imaginez mai multe.

Sa vina inspiratia :D


luni, 19 martie 2012

Din amintiri

Azi si ieri, m-am simtit altfel... poate de la soare ? poate de la pasaruica care statea sub geam si canta ca-ntr-o padure... sau ca acasa...oricum ar fi, era cald si era parfumul vietii, parfumul primaverii. pamanul umed si anticiparea unui miros de frunze verzi.

Mirosul de primavara difera de cel de toamna. Mult. Daca toamna miroase a frunze moarte, a praf si umezeala de noiembrie, primavara miroase a pui de frunze, tipand pe crengi subtiri, miroase a tot felul de flori, si miroase a pamantul napadit de radacini de fiinte. Miroase a viata noua. A putere. Un fel de America al anotimpurilor. Are si iarna, petice de zapada, zile de ger, ninsoare, are si vara, calduri nebune si bruste, soare care te cuprinde si te infierbanta ca un amant, si are si toamna, singuratatea (inca) a crengilor goale, ploi umede si aer plin de apa...

Imi place primavara.

Si m-a surprins anul asta, a venit brusc, pe aripi de pasare de codru ratacita printre betoane. M-a infiorat glasul ei puternic si mi-am dorit o casuta la tara. Imediat mi-am spus ca imi fac bagajele si plec la casa de la tara a parintilor mei. Sau la bunici. Sau la parintii lui. De ce nu? ce conteaza betonul? conteaza pamantul.Conteaza copacul si campul si cerul si vesnicia. Conteaza aerul si sunetele. Conteaza viata.

Si mi-am dorit scapare dintre pereti. Dar era tarziu in weekend, o (alta) plecare ar fi insemnat oboseala, stres a doua zi la lucru, nervi si o saptamana gresita.

Mi-as fi dorit sa fiu altcineva ieri, sa pot sa plec, si sa nu conteze. Sa pot sa savurez viata de la inceputul ei, pana la sfarsit.



[sursa poza]

marți, 13 martie 2012

Un blog pentru oameni

Am momente cand navighez pe net. Caut. Nu as putea spune exact ce anume caut... inspiratie, noutate, distractie ... si ma opresc din cand in cand la bloguri scrise de confrati.

Citesc tot felul de chestii. Chestii mai profunde, chestii banale, chestii lacrimogene, chestii vesele si amuzante.

Asta e, cand teoretic esti la treaba dar n-ai treaba. Te plictisesti si cauti ceva. "Le ceva"....

Am citit ieri un articol care incepea paunescian cu "cine mai are bunici" si era un articol care surprindea sensibilitate dar si grosolanie, intr-o trecere asa fireasca si brutala incat m-a surprins.

Apoi, am vazut pe un alt blog de  extreme make up o secventa dintr-un film, in care un tanar cu o imagine cam fotomodelistica, o prezinta pe blonda si firava sa prietena cu o imagine sensibila si dulce lu' tac'su, care dintr-un motiv sau altul era imobilizat intr-un fotoliu, si arata extraordinar de batran si monstruos. Nimic deosebit, evident, dar ce m-a impresionat intr-un mod dureros este chipul batranului, care se straduie sa zambeasca, si pe a carui fata se observa foarte clar rusinea si stinghereala pentru situatia si aspectul lui. Eh, in atare situatii, avem una bucata blonda sensibila care se uita la el cu o fata plina de oroare prost ascunsa, fara nici un fel de compasiune, mila, doar dezgust. Repet, ea e personajul pozitiv, sensibil si delicat din poveste.

Ce nu inteleg eu este: - cum poate un regizor sa surpinda atat de clar rusinea si tristetea omului nefericit si sa nu simta deloc nevoia ca personajul feminin sensibil si delicat sa arate senimtente omenesti ?!?!

Si bineinteles, dupa ce am combinat cele doua experimente, ma intreb ce fel de oameni, bipolari, cu personalitate multipla scriu bloguri si fac filme, daca pot sa manifeste in acelasi cadru sensibilitatea si grosolania?!?

E o calitate ? sa treci de la o traire la alta fara demarcatie? sau una din cele doua trasaturi e fortata? si daca da, care o fi aia? Oare poti forta grosolania? pentru ca stim cu totii ca sensibilitatea se joaca bine, si merge bine la public...

Am tot auzit ca viata intareste. Viata te face nesimtitor. Viata iti ia din umanitate. Oare asa e? Oare viata te face rau, egoist, prost, insensibil, brutal? Putem sa dam vina pe viata, pentru ca suntem lipsiti de sentimente mai nobile?

luni, 5 martie 2012

One man's castle

incepand cu ziua de azi, data curenta, suntem mandrii proprietari in devalmasie a unui apartament micut, si cochet.

Ma rog, momentan e cochet in stilu' fostilor aproprietari, dar va capata dupa 1 aprilie, data eliberarii, chipul si asemanarea noastra.

Poate nu de la inceput, primii 3-4 ani. Dar cu timpul, vom strange bani si vom putea sa il mobilam dupa ideile mele fistichii si fanteziste, cum zicea mama, in stilul Shabby Chic.

Deci noul meu spatiu de joaca tocmai s-a schimbat, si sunt oarecum entuziasta, dar cred ca cel mai mare entuziasm il voi simti cand voi cara cutie cu cutie, sac dupa sac, oale, tigai, papuci, plapumi, perne, carti (muuuulte) si alte cele din vechiul play ground, in care am stat aprox. 4 ani, si care imi e drag ca vizuina, in noul playground, care fi-va gol si rece, la inceput.

Schimbarea imi place. Schimbarea asta. Si cred ca deabia astept.

Coltul meu, unde eu voi fi rege. Ma rog, noi :)) dar eu sunt rege peste rege deci it works just fine.

(Regina always sounds insignificant, of course not in chess, but we are not playing chess now, are we...)

Ma duc sa imi ling ranile, alergatul pe la notari si banci m-a lasat cu o durere seaca si trista in burta si spate.



sâmbătă, 3 martie 2012

E sambata

Si am terminat o jucarie, la care ma stradui de mult... de mult de tot, pentru ca nu prea apuc, si cand apuc mai bine dorm...

Si vreau sa ma laud :D


 E in mod cert cea mai muncita creatie a mea. Talentele mele de impletitor cu andrele lasa de dorit.

  Nu e extraordinar de spatioasa, dar pentru chei, bani si telefon e numai buna :)

SI ,,,, pentru ca am un paltonas piersica...


Se inchide cu o agrafa din argint, care prinde in fata si frunza din argint (creatie mai veche).


Distractia continua :D

miercuri, 29 februarie 2012

Unde as fi azi (2)

Iar Miercuri...
Iar ziua IF I COULD...

Astazi, as vrea sa fiu la castelul Bran, prin gradina...

Tocmai o zi buna pentru stat la soare cu dinti, bine imbracat, si pentru a simti, vedea, imagina, dori trecutul, istoria, puterea unui loc in care au trait atati eroi.

As vrea sa ma sprijin de zidurile batrane, sa ma catar sus, prin tunelul secret si ingust, sa fiu un vizitator umil al vremurilor ce au apus.

Si as vrea sa ma tina de mana, asa cum a facut-o si in trecut, sa fie entuziasmat de fiecare cotlon, sa ii vad trasaturile calme si puternice si totul sa fie armonie.


miercuri, 22 februarie 2012

Unde as fi azi

Azi,

Azi as fi la mare...

La mare, pe unul din hamacurile/hamacele ? de la o terasa din aia de pe nisip, cat se poate de aproape de apa.Cu fata spre apa. Cu cocktail (foarte alcoolic) de lamaie si menta - MOjito, de exemplu, dar accept orice cu aceste ingrediente...In bratele lui, evident. SI el sa ma mangaie usor pe umar si sa respire in parul meu.

Si sa fie zi insorita spre seara, racoros si briza, pescarusi, miros de scoici, cerul un pic rosiatic, apa neagra si cu valuri mari si spumoase...

si sa se auda muzica adevarata , bob marley, harry nilsson, old and good reggae...

si eu sa nu fac nimic, sa stau acolo, si sa ma bucur . de tot

asta as face azi.

joi, 16 februarie 2012

Despre onoare


Am visat ca as fi altfel.

Ma vedeam altfel, in copilarie, cand mazgaleam spatele caietelor prin ore. Imi inchipuiam viata condusa de alte forte, cand stateam intinsa pe pietre, la Pacea.

Imi visam o atitudine mai de luptator, mai interesanta, mai agresiva in fata vietii. Imi imaginam ca ma voi face mare avocat/judecator/procuror, orice as fi fost, as fi fost mare. Ar fi fost un domeniu unde eu sa fac lumina, sa il cunosc la perfectie, sa ma descurc impecabil, sa fiu un monstru sacru. Nu stiu daca prin capu-mi bezmetic treceau ganduri asa concrete, dar stiu ca visele mele erau altfel decat ziua de azi.

Si ma refer doar la partea profesionala a vietii mele.

Nu m-am straduit niciodata prea mult pentru ceva. Pentru ca sunt un om lenes. Am avut interese, m-am indreptat catre ele, am facut ce era rezonabil sa fi facut, dar nu am pierdut nopti de somn invatand pentru examene, nu am renuntat la ciocolata calda ca sa merg la cine stie ce cursuri, nu m-am strofocat in general mai mult decat era absolut necesar. Am fost tot timpul un personaj comod, un bon viveur. Dar interesul pe care mi-l dadeam intr-o directie sau alta, asa modest cum era, mi-a adus in general rezultatul dorit. Lucururile care imi placeau nu erau vazute ca munca sau ca strofocare. Erau hobby-uri. Le faceam cu placere si le faceam bine. Si facutul bine avea o maxima importanta. Evident, nu vorbim de nivel mondial. Dar erau in ochii mei, bine facute. Chit ca era o pledoarie de debate, o melodie cantata in cenaclu, un rol minor de teatru, o poezie scrisa, orice. Pentru ce ma asteptam de la o distractie, partea mea era facuta bine. E de orgoliu, sau poate aroganta. Defectul meu, al saptelea pacat capital. Preferatul diavolului.

Plus, si asta e numai vina lu’ tata, traiesc dupa un concept vechi si plin de insemnaminte: “Daca faci un lucru, fa-l bine. Decat sa il faci prost, mai bine nu il fa deloc.

Eh, incetul cu incetul ma indepartez de momentul genesisului, si ma apropii de ora curenta.

Am devenit, spre rusinea mea, un personaj nesatisfacut, nereusit, jenat si jenant, un esec in ochii mei si ai altora. Sunt mediocra. In activitatea pe care mi-am ales-o. Sunt cat se poate de mediocra. Nu excelez prin nimic, nu sunt o forta, dimpotriva, dau chiksuri si rateuri din cand in cand, ce mai, sunt un ratat.

In unele zile, e mai bine. In altele e rau de tot. Serviciul nu trebuie placut, il faci pentru bani, si in timpul liber faci ce-ti place. Ce porcarie comunista este asta? Daca ai incercat timp de 4 ani si ai constatat ca esti jenant de mediocru, nu este meseria pe care trebuie sa o faci. In lumea de azi nu mai poti avea VIATA DUPA SERVICIU. Nu daca ai program de 11 ore, si faci 1 ora pe drum. Ajungi acasa, faci dus si dormi. C’est tout. No glamour, no fun. No afterwork life.

Asa ca turb (ez) inauntrul meu, si caut salvare. Caut speranta.

Timpul trece si viata curge. Norocul meu, cu el-ul meu.

Si tot aud tic tac din cand in cand…

miercuri, 15 februarie 2012

Ciudate sunt caile...

Am fost intotdeauna fascinata de tigani. 

Nu cei din bucuresti, cu Mercedes, a caror descriere e inutila. 

Tiganii adevarati, satrarii, tiganii traditionalisti si demni. Si da, exista tigani adevarati. Nu am mai vazut de mult satre cu tiganci imbracate in alb si rosu, si tigani tineri si zvelti, imbracati impecabil in alb si negru, vorbind in limba lor, cu palarii mari si mustati care imi amintesc de tatari. 

Inainte, erau multe. Cand eram eu copil, am vazut multe satre, si imi doream in secret sa ma ia cu ei o vara, sa ma lase sa stau la focul lor, sa ma invete sa lucrez alama, sau lutul, sau lemnul, orice ar fi facut ei pentru vanzare, sa dorm sub cerul liber si sa dansez in horele alea in care culorile rochiilor si parului se amestecau ca intr-un caleidoscop nebun al copilariei si al visurilor de libertate.

Desigur, am crescut, visele s-au mai schimbat, dar cred ca daca as vedea o satra azi, ca cele din copilarie, cred ca as simti aceiasi nevoie, sa fac macar un pic parte din libertatea aia colorata, vesela, energica, vie. 

Intr-o realitate amortita, o pata de viata e ca un vis frumos, chiar daca e doar o amintire prafuita.


Si pentru sufletul meu, una din melodiile copilariei mele, cantata de bunicii, unchii si parintii mei la petreceri. Nu am auzit nicaieri melodia asta cantata asa de frumos cum o auzeam eu la 12, 1 noaptea, cand se terminau subiectele serioase, si cand oamenii, fericiti ca sunt impreuna, cantau, dansau si savurau viata.

joi, 9 februarie 2012

Mananc Danonino

Si ascult omini care fac poze fancy.

sunt la servici, durerea de masea a migrat pana la ochi si tampla si spinare. Ma durea maseaua, acum ma doare un tot unitar... Joy.

Ar trebui sa imi fie foame, ca doar iau vitaminutze. Nu mi-e foame. M-oi fi saturat de bagat in mine. Apa ma stradui sa beau. Macar 2 litri io zic ca beau. 3 nu e omeneste posibil.

Am racit, ceea ce e maxim neplacut. Si vreau acasa. Azi n-am treaba si nu imi place sa nu am treaba. i feel stupid when that happens.

At least i am pretty :)

nu am nimic inteligent de zis despre nimic azi, decat ca e o stare confortabila de faire rien. I wish i was in my bed, sleeping...

luni, 30 ianuarie 2012

Din eu

Cand am febra, sau cand mi-e rau la stomac, visez un castel. De cand eram micuta de tot. Am scris in jurnalu meu de pe la 12 ani despre castelul ala cu multe usii, gri obscur, intunecat si vechi. Cine stie in ce viata locuiam intr-un castel ?!?

Cert e ca e ditamai cladirea, il vad doar pe dinauntru, si ma face sa ma simt bine. Cu tot cu usile intunecate, camerele negre, zidurile reci, scarile din piatra care transverseaza in diferite modele peretii, panzele de paianjen.

Ma simt in largul meu acolo, il strabat cu cate o treaba si intru peste tot fara frica si imi place la nebunie cand am visul asta.

Desi e visul de stare rea, e un vis placut, nicidecum un cosmar. E un vis plin si care sa ma face sa ma simt fericita.

Cosmarurile mele sunt cu oameni dragi care patesc ceva. Pe care ii doare ceva.

Si bineinteles, mai este celebrul vis cand stau pe un scaun, cad pe spate si ma calca o masina pe cap. Asta ce o mai fi insemnand?

Mama Omida ar avea ce sa descifreze. Sau Freud.

Pentru ceea ce va urma

Ce melodie e mai buna de ascultat in timp ce dansezi cu puiul tau?

Mai sunt, probabil , multe altele, dar mie asta imi place... de mult



miercuri, 25 ianuarie 2012

Azi mananc napolitana cu ciocolata

Ati vazut vreodata picturile asiatice cu adevarat deosebite?

Cand vezi vreodata una sau mai multe din astea, nu le poti uita. Prin simplitatea tuselor, prin folosirea simbolurilor simpliste, unii artisti creaza adevarate opere de arta.

Azi, in fulgii uriasi care se lipeau de parbrizul masinii in timp ce mergeam la servici, am vazut muntii. Muntii asa ...

Ce forme si structuri pline de viata si energie. Ce frumusete creata de natura, cea mai frumoasa dintre toate.


marți, 24 ianuarie 2012

In noapte

M-am trezit la o ora indecenta din cauza lui El care s-a trezit din cauza mea, deci nu am ce reprosa nimanui.

Si in semi-obscuritatea linistita care a survenit dupa retragerea lui strategica in bucatarie, cu laptoc si cu tot, nu am putut dormi, nu imediat cel putin.

Era intuneric, mai degraba crepuscul, era probabil aerul rece (acasa la mine, in diminetile nebune cand ma trezeam sa stau pe balcon aerul avea o aroma a libertate si viata si natura) si mai putin imbuibat cu fum si benzina si petrol si toate cele...

Ascultam tic tacul sonor al ceasului sprijinit de cactus si ma gandeam la viata mea, la viata celor ce au trait inainte, si au trait cu adevarat, si am avut senzatia aia de vizitator. In viata mea, nu e nimic atat de real si concret cum am citit in carti si cu am auzit povestind parinti si bunici. Viata mea ca o poveste lina povestita de altii, ma simteam un tert neimplicat, un musafir care s-a asezat in scaunul de la cinema si priveste doar putin implicat povestea ce se desfasoara.

O senzatie ireala, calma evident, dar si un pic amaruie, a esec.

A trecut rapid, ca o aripa de pasare deasupra soarelui, cand am auzit deasupra un zgomot de mobila.

Sunt in fapt un mic voayor, nu in sensul obscen ci in sensul celor care trag cu ochiul prin geamuri si perdele ca sa prinda un pic din viata altora. Si asta imi aduce o enorma satisfactie.

Imi place sa vad familii, case locuite, cand eram copil visam cel mai mult sa fiu invizibila si sa ma duc in alte case sa surprind povesti. Aveam o adevarata tehnica stabilita, de a ma strecura invizibila pe langa proprietar cand deschide usa, de a ma aseza intr-un colt si de a-l observa.

E straniu poate, dar dintotdeauna m-au fascinat povestile altor oameni, si mediul lor familiar, si viata lor. Believe or not, i love people :)

In fine, si m-am trezit inchipuind cati mii de oameni la ora aia vin de la serviciu de noapte, obositi, poate unii din ei tristi, cati se trezesc acum sa mearga la serviciu, stau in bucatarii primitoare si isi fac cafele tari, cati vin in oras cu avion sau tren, ajung si simt bucuria aia cand ajungi undeva si calatoria s-a sfarsit, etc.

E o lume in continua miscare, si miscarea asta are un farmec deosebit pentru mine.

Si apoi din nu stiu ce motiv mi-am adus aminte de biblioteca de litere din Codrescu - pufi, oare Codrescu se cheama campusu'? sau am un lipsus jenant?  mi-am adus aminte ca mergeam acolo, dar pentru nimic in lume nu am putut sa imi amintesc cum arata inauntru. Stiu ca erau mese largi, fara despartitor. Dar atat. Si am stat ore in sir acolo, in sesiuni, noi doi sau eu singura. Oare de ce uit lucruri care imi erau dragi?

Si am avut o dimineata devreme interesanta si deosebita de restul, si merita povestit.


luni, 23 ianuarie 2012

Un copil fericit

Se intampla chestii in mine. Ma simt confuza. Confiuza.

E ciudat cat de departe pot ajunge in vis si cat de putin pot sa umblu in realitate.

Si mi-e foame de chestii ciudate - branza mucegaita, struguri, gogonele murate, harbuz.

As vrea sa fie bine si sigur. Nesiguranta ma omoara. Cine a zis ca nu poti trai in frica s-a inselat. Nu ma cunostea pe mine. Mi-e frica de multe chestii. Mi-e groaza de fapt.

Si o sa traiesc in frica. In continuare. Cine stie cand se va opri.

Distractia asta nu e pentru cei moi de corason. 

Ganduri peste ganduri, intai gandesc apoi ma razgandesc apoi ma trasgandesc, etc.

Sunt mic si am noroc cu ei multi mari.

marți, 17 ianuarie 2012

Pentru ca

Si am citit io vreo doua postari triste si inspaimantatoare de pe un blog care in esenta e vesel si puternic.

Si m-am necajit ca io de cand scriu pe pagina asta nu am surprins niciodata ceea ce trebuie spus in primul rand dar in primmul si primul rand despre mine, asa ca ma corijez acum si recapitulam:

- Iubesc parintii, si bunica
- iubesc pe bunicii care au plecat inainte ca eu sa pot sa le multumesc sau sa le zic ca ii iubesc.
- am avut si am o viata ocrotita si fericita si buna datorita fiecaruia in parte;
- sunt eroii mei, modelele mele in viata;
- nu exista viata fara ei.

Ca sa se stie clar despre mine, sunt o fata de casa. Imi iubesc casa si pe toti cei care fac din casa acasa.

Acasa e locul meu. Acasa e unde trebuie sa fiu.

Acasa.

Si chiar daca vom reusi sa obtinem un apartament pentru noi (eu si El) , acasa va fi tot cu ei.

To be do


Si pentru ca veni-va ziua aia, la un moment dat, cand eu voi sta acasa ca o medusa pe nisip, ar trebui sa pregatesc din timp un program activ de vizionat si citit, pentru ca altfel, in ziua efectiv libera, nu imi trece nimic de facut prin capul sec.

Pentru ca e doar initial, vom completa aceasta pagina cu noi si noi rezultate si recomandari, cat sa para un plan serios si justificabil.

Deci de vizionat:

1.      The Iron Lady;
2.      The Artist;
3.      Now you see me;
4.      We the people;
5.      Dolphin tale;
6.      Invictus;
7.      A raisin in the sun;
8.      Who says I can’t ride a rainbow;
9.      Lean on me;
10.  Sherlock Holmes – a Game of Shadows;
11.  Snow White and the Huntsman;
12.  The sound of music;
13.  The princess and the frog;
14.  Fiddler on the roof;
15.  Singing in the rain
16.  Fantasia


De citit:

1.                  Dama cu camelii;
2.                  O mie si una de nopti – anonim
3.                  faust - johann wolfgang von Goethe
4.                  casa umbrelor - charles dickens
5.                  jude nestiutul - thomas hardy
6.                   femei indragostite - d.h. lawrence
7.                  aşa grăit-a zarathustra – friederich Nietzsche
8.                  maestrul şi margarita – mihail bulgakov
9.                  Zorba grecul;
10.              Pippi Longstocking by Astrid Lindgren
11.              The Dream of the Red Chamber de Cao Xueqin
12.              The Handmaid`s Tale de Margaret Atwood

Si nu mai am inspiratie. Trebuie sa adaugam.

vineri, 13 ianuarie 2012

biscuim, maria ta


Azi am fost stresata.

Job related.

Am inceput de aseara, cand un client a hotarat ca in serviciile platite intra si urlatul la sclavul de pe mosie, datul cu biciul si replicile jignitoare.

Astazi, pentru acelasi client, am fost sa discut cu autoritatea, ca sa vad ce s-a intamplat intern de nu e Bossul fericit. Instinctiv, am vrut sa folosesc acelasi ton cu biata fumee de la receptie, macar sa nu fiu singura victima a nefericirii Bossului.

Bineinteles, cand sa ma pornesc sa fac scandal ca asa nu se poate, ca de ce e o eroare interna, ca noi avem nevoie de aia si aia si ailalta, numai ce ma apuca o senzatie ciudata de jena. Realizez cumva subconstient ca eu ma transformasem in vocea furiei lui Boss (ca in gura lui Saruman) si imi dau seama ca pe eu sunt altcineva, cu alte prioritati, si alte valori. Si incep sa vorbesc frumos cu femeia, sa ii explic de la umar la umar in ce situatie de rahat sunt, si care e problema, si de ce avem nevoie de o rezolvare rapida. Femea, probabil din simpatie si un sentiment de reciprocitate, imi raspunde frumos. Imi explica cum merg lucrurile. Pe cine sa sun. Cum sa pun problema. Eu, indatorata, ii multumesc. Ea ma opreste, si suna chiar ea. Ca sa vedeti, ca am o prietena (adica eu) care are o problema. Ce sa facem. Femeia aia, la randu ei din simpatie, explica ca nu e treaba ei. Dar stie pe cine sa sune. Si uite asa, ma servesc femeile cu o cafea, ma aseaza pe un scaun si se ajunge la sursa problemii.

Problema e la alta institutie, nu au facut ceva anume. Ce se poate face? Pai, noi nu prea putem face nimic direct, dar putem sa vorbim cu x sa ne ajute de acolo. Dar o sa dureze, ca procedura e cam indelungata.

Ce sa mai, voi veni saptamana viitoare sa ridic actul rezolvat. Nu pot decat sa ma bucur.

Si sa confirm ca bunul simt bate toti Bossi din lume, care sunt siguri ca datorita lor se invarte pamantul. Astept acum sa tipe din nou ca pana saptamana viitoare se va usca de plans si dor pentru actul ala.

Dar eu doar atat am putut, impreuna cu persoanele amabile de la autoritate.

Si daca tipa intr-adevar, e timpul sa stabilim clar prioritati.

Pentru ca nu mai accept sa risc sanatatea puiului meu pentru orice taran imbogatit subit.

And that is that.

joi, 12 ianuarie 2012

Si totusi primavara

Si cand credeam ca nu mai pot sa imi rup energie nici cat sa ma tarai pana la pat si sa mor, aseara am primit un impuls nebanuit de la El. Pentru ca el munceste mai mult decat mine, si are mult mai multa energie :

- sa imi faca cartofi prajiti daca il rog (bat la cap);
- sa munceasca la laptop pana la ore nebune in noapte ca sa termine nu stiu ce proiecte;
- sa joace fifa silentios, cand eu dorm alaturi,
- sa suporte momentele mele melodramatice cand bocesc din orice,  etc.

Asa ca m-am ridicat de pe dos si pentru prima oara de mult timp am facut mancare cand am venit de la servici, am creat o chestie, un mic jurnal de pus la chei pentru El, de care a parut foarte incantat (Poze ulterior) si efectiv m-am miscat.

Pana acum, ajungeam la 8 acasa, dupa ce plecam la 8 la servici, si ma taram pana la pat, ridicam solicitari pentru cartofi prajiti sau pentru iaurti sau alte cele , si bagam somn pana la 8 fara 10 a doua zi.

Ieri nu, ieri m-am miscat, m-am distrat, mi-a placut si m-a facut sa ma simt mai bine in pielea mea, mai vie. Nu stiu daca e o practica deja, probabil nu. Pentru ca i R lazy.

Dar am constatat cu atare ocazie ca sunt inca in stare sa visez chestii, sa fac chestii , sa simt chestii. Ceea ce e minunat.

Tranzitia in care sunt ma lasa oarecum imobila, parca nu as face nimic pana nu se stabilizeaza lucrurile. Dar cand e oare asta? Cred ca trebuie sa fac acum tot ce pot, si tot ce vreau, si sa las mai incolo pentru mai incolo.


Cert e ca sunt un copil minunat :)

miercuri, 11 ianuarie 2012

Si ca sa dezicem



Pentru ca mama si tata m-au invatat despre muzica si despre radacini,

Mie imi place PHOENIX, vocea acordurile, corul, vioara, ca un munte ce se pravale peste mine dar in loc sa ma striveasca se aranjeaza usor in fata ochilor mei intr-un peisaj fluid si agresiv al povestii despre care se canta

Si versurile razboinice ale lui Alecsandri despre micul sat iesean Strunga, care, imi imaginez eu, avea flacai tineri si puternici, mandri si curajosi, iuti de cutit si iuti la furie, batrani demni si credinciosi, intelepti si viteji si femei frumoase si delicate dar puternice...

Istoria e cum ne-o amintim si imaginam noi.


Ganduri de bine

Mi-e gandul in 10 locuri deodata.  

Eu pot sa fiu un copil pufos. Si in urma recentelor evenimente, ma transform din ce in ce mai mult in asta…

 si nu pot sa zic ca nu imi pare rau pentru episoadele goth si black din viata mea. Si au fost multe… 

Dar in ciuda mentalitatii mele aproape masculine (in stilul – spun direct ce gandesc, fara tertipuri si santajuri emotionale, fara miorlaituri si alintari, straight forward as an arrow si deasemenea lipsit de orice inflorituri – in urma discutiei cu nenumarati pufi am ajuns la aceasta concluzie, e o decizie unanima), am pastrat se pare in decursul existentei mele un spatiu perfect moale si protejat in interiorul mecanismului unsuros si rece numit inima. 

Spatiu ca un cuib de pasare roz si pufos, care acum poate in sfarsit sa iasa la lumina soarelui. Pentru ca acum nu mai e nevoie de ziduri mari de mecanism in jurul lui. Au aparut ei, care actioneaza ca interfata. Acum pot sa scot la aer puful meu, si pot sa ma manifest ca atare, fara frica (?!?). 

Si mi-am dorit momentul asta, cred, pe ascuns, dintotdeauna. Acum pot. Pot sa fiu creativa, si pot sa fiu vesela si roz si creata si alintata si tot ce pana acum mi-a fost imposibil sa fiu. Oare de ce? El va zice – hormonal, draga, iti trece. Dar chiar daca e asa, (desi urat din partea ta, uratule, sa pui orice lucru si orice reactie in seama hormonilor, adica misogin urat ce esti :P) eu nu vreau sa treaca. Pentru ca in final, ma eliberez de partea mea minunata si dantelata, pe care sigur o mostenesc de la mama. Si mama va fi grozav de satisfacuta cand va constata schimbarea (ti-am zis eu ca e mai frumos asa, nu ma crezi niciodata cand iti zic, nu ma asculti, s.a. …)

Adica sa nu credeti ca voi fi o pufa fara ratiune si discernamant, un fulg roz si minunat si decorativ.

Sunt tot eu, doar ca am curajul(?!?) sau ocazia de a manifesta si o alta parte a lui eu, cea minunata si dantelata si creata si tot.
Si azi ma simt ca atare :)

Underful

when can it all be purfect and underful and mistical as in google pictures of gorgeousness???

tell me the precise date and time, and i'll be there, with a bag, to get a bag full of purfectnes.

until then, lie to me ;)

miercuri, 4 ianuarie 2012

Imi place apa

Imi place cand gasesc bloguri scrise de oameni fericiti si puternici, oameni care si-au facut realitatea asa cum au vrut ei.

Sunt bloguri de craft, neindoielnic, pentru ca un om fericit si puternic este neindoios un artist, un spirit creator...

Exista si bloguri scrise de oameni interesanti, care vor sa se zica lor altora. Oare ce ne face sa ne scriem pe o foaie atat de publica? Trufia ipocrita ca nu ne pasa de altii, sau minciuna ca nu avem nimic de ascuns?

Pentru ca daca am fi sinceri, am recunoaste ca ce e cu adevarat important pentru sufletul nostru mic si uscat nu va aparea niciodata aici. Ceea ce doare cu adevarat si care curge din rana proaspata.

Deci ar fi o minciuna sa zic ca asta ar fi jurnalul meu. Ceea ce e cu adevarat important nu incredintez unui zid pe langa care pot trece mii de oameni. Sufletul meu isi linge ranile in singuratate, si isi savureaza victoriile in lumina solitara a lunii.

Scrierea in blog, si vorbesc in numele meu e o distractie. O placere. Si blogul meu cuprinde parti din mine, care sunt susceptibile de a fi prezentate altora, a caror valoare nu se diminueaza prin contactul cu lumina altor ochi.

Blogul meu e neinteresant, din acest punct de vedere. E un rezumat la o idee cenzurata. E o placere fara valoare, un gablont.

Blogul de craft, pe de alta parte, ala exista cu adevarat. In el, eu prezint partea mea creatoare. Mica si rahitica mea parte creatoare. Ma laud, ma mandresc si sper sa inspir.

Sunt stari ciudate prin care trec si despre care nu o sa vorbesc aici, se intampla lucruri multe si ciudate, si nu sunt de povestit.dar cand imi va fi permis, voi crea in baza tuturor celor noi, si alea vor fi cunoscute celorlalti. Defapt, creatia mea e cea mai sincera parte din mine care va ajunge vreodata afisata pe internet. Cel mai adevar de mine.

Imi place apa. Si focul. Elemente puternice si opuse.