marți, 29 noiembrie 2011

O sa imi fac un borcan

O sa imi fac singura un borcan. Un borcan clasic sau nu,  nu conteste.

Important e ca o sa incep sa strang bani in el. Bani mici, unul cu unul cu unul. Si nici la cele mai grele ispite nu o sa deschid capacul .

Pentru ca imi doresc cu adevarat, si imi doresc tare, tare tare, sa fac o cursa (doua, noua, toate) in Orient express. Am senzatia ca acolo as putea regasi un farmec pe care un alt eu, l-ar fi cunoscut, avut, acum o suta de ani, sau eul meu artistic il doreste in secret si ma roade pe dinauntru.

I want stuff, i dream about stuff :) Honey, i'm back :D

Mi-am actualizat lista de dorinte. Unele nu mai erau dorite, altele deabia sau nascut si merita trecute pe lista.

Cu totii am vazut Bucket list. Morgan Freeman este idealul de barbat, de om, evident, si nimeni nu are un farmec mai straniu si totodata mai ispititor si oarecum obscen decat jack nicholson.

Dar mai presus de atat, notam subiectul. Avem multi bani. O sa murim. Ce facem? Tot ce ne place. Tot ce ne-am fi dorit.

Din start ipoteza noastra incepe cu o hiba. Oricum murim, toti murim, moartea e o certitudine. Dar...Noi NU avem multi bani. Asa ca ce facem? Muncim ca sa capatam multi bani. SAU? Sau facem tot ce ne place. Tot ce ne dorim.

Cum vrem noi sa murim? Fiecare altfel. Eu sincer vreau rapid si nedureros. In casuta mea alba, cu gard si livada, in somn. Altul vrea sa moarta ingropat in dosare. (chiar exista) altul vrea sa moara in pat, inconjurat de cei dragi. Nu are importanta. Efectiv. Moartea e in viariatele ei forme, aceiasi.

Viata e ceea ce conteaza. Viata e diferita. EU, eu vreau sa traiesc sesizabil. Vreau sa am un zambet pe buze si un suflet implinit. Sa imi satisfac poftele, dorintele, etc. Asa vreau eu sa traiesc. Sa fiu eu pentru mine o raza de lumina, si pentru altii a bungle of love.

Curajul e cel care imi lipseste, in rest am de toate. Ce s-ar rasuci Cosbuc in mormant, de mandrii membri ai neamului (eu).


Cineva care are sa imi imprumute un pic de nebunie, si un pic de cohones, va rog :) Femeie in urgenta nevoie de vise si fericire.

luni, 28 noiembrie 2011

pacat ca nu e civilizat

mi-as face un blog, unde sa scriu doar injuraturi. Pentru toti cretinii cu care trebuie sa interactionez, pentru toti cei dominati de papucul iubitei/nevestei care vin la servici si se umfla in pene, pentru toti impotentii si castratii si toti boii incaltati cu creierul in cur care se dau rotunzi.

Mi-e sila de voi, si mi-e sila de mine pentru ca va suport porcariile zi de zi pentru prea sfantul ban. O sa plec in curand si o sa fac naiba stie ce, imi vine sa ma duc pe munte sau sa ma sinucid dar nu mai fac fata la toti tampitii....

Voila un pic din mine azi. Furie.

vineri, 25 noiembrie 2011

De inima calda

Si vesela.

Si binedispusa, azi...

Mi-a venit omul din deplasari departe, a fost ciudat fara el, cald dar parca nu prea, luminos, dar nu chiara, patul mirosea a el, dar nu tocmai, nu aveam pe cine sa rog sa imi aduca botosii pufosi si colorati (pentru bufnite nebune si rele o sa punem poza :P) si totul era ca de obicei dar nu chiar ca de obicei.

Acum ca a venit, io sunt mai io. Si e mai bine. Si starea rea de care ma tot plangeam, parca s-a mai dus. de vreo doua zile. Nu am reusit sa ma apuc de urechi de pisice. Cand o sa am timp, o sa ma duc sa caut material din ala de care trebe, si pistol de lipit la cald, pe care mi-l doresssssccccc.... si o sa imi fac neaparat o pereche.


In rest, eu tot eu, raul e tot aici, dar parca trece prin mine, uneori.

De abia astept sarbatorile de Craciun. De abia astept sa ma indrept spre casa copilariei mele, sa stau intre ei toti si sa simt craciunul ca dintotdeauna.

Imi place la nebunie sa fac cadouri, si imi place sa vad oamenii fericiti. De doua zile, trei pe an, simt ca mi-am gasit menirea. Deci take that, Freud.

sunt o zen, intru in weekend, freedom.

o sa gatesc, o sa fac curat, dar cel mai important, o sa ma joc. :D


Happy happy joy

miercuri, 23 noiembrie 2011

Deci

Deci

Toate lumea e innebunita dupa/de/cu pisici.

Nu sunt un mare fan al pisicilor ca animale de companie. Pentru ca ele nu iubesc omul ca un caine. Am mai spus asta si o sa o repet. Pentru un om mai singuratic si cu o nevoie cruta de afectiune, cainele e cel mai bun prieten al homului.Eu prefer cainii, cu 1 sutime . Sau un pic mai mult

Si totusi, exista un pisoi care ma detine in proprietate. Si il iubesc din toata inima. Si imi plac pisicile ca animale independente. Ca animale care stiu (prea bine) sa isi poarte singure de grija. Si imi place forma corpului lor, si gratia, si independenta si tot. Repet, nu ca animal de companie (pentru care nu au nici un talent).Sustin sus si tare ca toti cei care cred ca pisica lor ii iubeste sunt cel putin nostimi cu prea multa imaginatie.

Dar, sa revin. Am vazut acum muuuuult timp un Necomimi. Si vreu. Vreu tare de tot. Cred ca ma apuc sa strang bani sa cumpar prima pereche care apare pe piata. Mi se pare cea mai simpatica, si amuzanta si draguta si deosebita inventie de cand focul. Exagerez, dar asta e ideea.

Si pentru ca imi doresc oricum o pereche de urechiute de pisic, o sa incerc sa imi fac o pereche din ce gasesc prin casa. Care in fapt nu e mare lucru. O sa pun poze ca sa ma laud (daca am cu ce).

Pace

Ain't no sunshine when he's gone
It's not warm when he's away
Ain't no sunshine when he's gone
And he always gone to long anytime he goes away, hay

Wonder this time where he's gone
Wonder if he's gone to stay
Ain't no sunshine when he's gone
And this house just ain't no home
Anytime he goes away

Ain't no sunshine when he's gone
Only darkness everyday

Ain't no sunshine when he's gone
And this house just ain't no home
Anytime he goes away

marți, 22 noiembrie 2011

Si ca sa experimentam si alte

Pentru ca ma simt mai bine azi, mai putin speriata si stresata,


Va impartasesc un secret

Imi doresc sa scriu carti pentru copii. Si alte feluri, dar in special de copii. Poate pentru ca asa pot sa eliberez partea pufoasa si moale a sufletului meu.

Cert e ca daca vreodata voi putea face copii, le voi citi acestora si carti scrise de mine, special pentru ei, cu ilustratii facute de mine.

Si pentru ca efectiv imi face o placere nebuna sa scriu diverse, am creat un nou blog, in care am apucat sa scriu doar ieri si azi. Nimic minunat. Primele doua schite. Respectiv numerele 3 si 4 din viata. Ca atare, pentru pufosiii mei prieteni care ar avea curiozitatea sa dea un ochi, sa nu aveti prea mari asteptari. E inca un inceput timid dublat de lipsa crasa a oricarui talent in acest sens.

Macar ca imi place. Si am nevoie si de o parere obiectiva asupra lor, sa pot invata sa fac mai bine.

Enjoy :)

luni, 21 noiembrie 2011

Departe in zare, vantul bate tare

Un secret despre softy eu.

Nu imi plac filmele realiste, dure.Gen Grash, gen mizeria vietii atarnata pe tapet. Nici cartile de genul asta, nu imi plac. Nu le gust, sa zicem. Stiu ca exista tristete si mizerie si oroare pe lume. O stiu, dar aleg sa nu imi tapetez viata cu ea. Incerc sa o evit. Din ganduri, din vise, din viata. Nu vad de ce as vedea un film care sa imi arate mizeria umana. Ca sa ce? Ca sa recunosc ca este? O recunosc si fara dovezi. Ca sa ma desensibilizez? De ce as face asta? Ca sa o accept? Niciodata. De placerea distrusa a omului care se bucura ca la altii e mai rau? Nu am ajuns inca in halul asta. Or mai fi si alte motive, probabil si unele intemeiate. Dar eu aleg sa evit murdaria in viata asta. Macar in cea a imaginatiei si mintii mele, si asa tulburate. Eu ar fi trebuit sa ma nasc cu mult timp inainte (ce cliseu), atunci cand opera - fie ea carte sau film sau muzica - era facuta sa distreze, sa placa omului, nu sa il oripileze, sa il ingrozeasca, sa il darame.


De aceea nu imi plac filmele romanesti post-comuniste. Nu sunt arta, sunt poze luate din cele mai groaznice locuri, exagerate la maxim si prezentate ca valoare. Nu o gust. Deloc. E o alegere. Asa functionez eu.

Mi-am hotarat eu pentru mine un bol de sticla, mama zice un borcan. Eu il vad mai mult ca un clopot din ala de cristal. Eh, in bolul asta de cristal, viata apare mie filtrata de oroare. Cat se poate. Macar in ceea ce pot alege.

Sunt un om mai degraba singuratic, ceea ce e inauntru rar iese la suprafata, si doar fortat, prin multe filtre. Si totusi am atras ganduri bune, cand intr-un exces de panica ca voi muri neinteleasa am postat pe blog un pic din mine.

Sunt calul de drum bun, cum ar fi zis parca Ashley, daca tin minte bine. Nu imi place sa recunosc, dar nu sunt tot timpul o forta. Si e ok. Am voie uneori sa nu fiu. Pentru ca in restul timpului sunt .

Astazi, spre exemplu, sunt mai puternica decat ieri. Nu sunt ok. inca nu. Dar sunt mai bine. Si mult datorita celor care au trimis un gand bun, si un pic de drag.

Sunt un om norocos, si in esenta sunt un om mare. Trebuie doar sa vad asta, pentru ca uneori ma fura peisajul, si ma cuprinde frica de viitor. Si frica de esec. Ce e esecul? Problema orgoliului. Sunt orgolioasa? Da. E o calitate? Cand ma controleaza, e un defect.

Cate zile am? Am astazi! Vesnic si deapururea astazi.

vineri, 18 noiembrie 2011

Omul lui Dumnezeu

Imi place arta. Imi place sa vad ceva frumos. Imi place sa fiu inconjurata de chestii frumoase.

In sfarsit, asa era inainte. Acum sunt alt om (!?!)

Astazi am citit care sunt semnele depresiei. Sunt vre-o cateva semne. Cica daca dai dovada de unul sau doua semne, ar trebui sa cauti ajutor specializat. Surprinzator si nu tocmai, eu dau dovada de multe semne. aproape toate, mai putin cel cu lesinul. Barbatii nu lesina, (sic!)

Si citind eu cu un interes ipohondric (Doamne, ce imi place sa ma critic) am pierdut ceva momente ca sa cuget. Si acum cuget. Inca.. N-am terminat inca.

Dar recunosc cu reala rusine fata de fortele morale care imi citesc (sper eu, in aroganta mea) aceste randuri ca am pierdut ce anume era care ma facea fericita. Nu e vorba, respir, traiesc, rad , ma agit , ma misc. Dar nu simt nimic prea profund decat diverse tipuri de frustrare, oboseala si uneori disperarea. Nu mai vad si ca atare nu mai simt frumusetea.

Am incercat, in diverse randuri, sa ma resuscitez. Am muncit din greu sa imi impun o atitudine mai de invingator. Mai de Barbat. Mai de EU. Dar, dupa ce poleiala dispare, raman tot eu, singura si fara speranta. Speranta mea a murit.

Voi, doctori si docenzi, cititi in continuare simptomologia :)

- nu am nici un vis;
- nu am nici un plan;
- nu mai vad copacii in culori, nu mai simt ce simteam acum un an cand vedeam ceva frumos, acum ii vad ca piese de decor, pentru ca ei sunt plini de toate cele, dar ochii mei sunt goi;
- nu imi place nimic din ce face el;
- nu simt nimic decat senzatii, si alea neplacute;
- nu imi pasa, motorul meu nu mai functioneaza;
- nu mai vreau nimic decat sa pun capul jos, si daca as putea acum, as renunta la tot, la toti copii mei nenascuti, la catelul care sa ma iubeasca si care sa imi incalzeasca inima, la o casa potentiala si o plimbare prin parcuri, de mana cu el, peste ani si ani. NU mi le doresc, le stiu frumusetea din amintiri, nu o mai simt, nu o vreau, nu merita sa ma zbat pentru ea.

Cand spun ca am ajuns la capatul firului meu, spun ca asta e.

Am scris pagini pline de optimism si putere autoimpuse. Se scurg. Din alt resort intern trebuie sa tasneasca aste forte.

Si am atata minte sa stiu un lucru. De ce. De la lipsa de alternativa. De la blocajul intr-un aici infect care ma umple de turbare numai cand ma gandesc la el.

O pusca de as avea, in trei secunde as fi libera. si nu m-as gandi la nimic. nu mi-ar pasa de nimic. e greu sa te agiti, cand nu ai nici un motiv. nici un scop pentru care sa te scoli din pat dimineata.

am scris aceasta chestie trista dar puternica, pentru mine. pentru ca recunosc ce mi se intampla, si ma rog sa se termine, intr-un fel sau altul. Am fost creata ca o luptatoare, dar am pierdut pe drum motivul. Sau sansa. Sau cine stie ce naiba s-a intamplat de am ajuns in halul asta de depresie.

Nu am reusit sa transfer nici macar o mica parte din ce simt celor care ar putea sa ma sustina. Pentru ca de fapt, ei nu pot. Ei nu inteleg, si nu pot sa faca nimic pentru ceva ce nu inteleg.

Tic tac

miercuri, 16 noiembrie 2011

O alta viata

Un nou pas.. poate unul mai important decat altii mai mari facuti pana acum in inconstienta mea naiva...

Un pas care putea sa fie dureros, dar s-a dovedit pana acum smooth, insesizabil. Un pas care imi aduce linistea. Un pas care ma face sa tremur de ceata din spatele lui. Drumul o sa mi se dezvaluie la un moment dat, sunt sigura. Momentan vad doar treapta asta. Si, nu stiu de ce, mi-o inchipui ducand in jos. Nu neaparat un pas gresit, sau involutie. poate in definitiv calea mea este spre jos, spre natura, spre natural, spre instinctiv, spre expresiv, spre arta din mine, ascunsa de ani de poleiala de societatism :P, poate spre iad, cine stie. Cert e ca imi place starea de acum. As vrea sa o pastrez, sa fiu cu un picior in luntre si unul pe pod, sa savurez ceata din exterior, nu sa fiu fortata sa intru in ea.

Cine stie.ce va urma. Eu nu, si nici nu mi-ar place sa stiu. E reconfortant gandul ca orice ar veni dupa, ii voi face fata. Si daca nu ii voi face fata, voi muri. Lucrurile sunt CHIAR atat de simple.

De asta savurez momentul, imi place clipa, sunt fericita in inconstienta. Si mai sunt si calma. Ceea ce e mare lucru. Pentru ca pot sa fiu obiectiva, sa vad ce mi-ar face rau si ce nu.

Si deabia astept Craciunul. Craciunul cu ai mei. Cu ei toti cei pentru care merita sa traiesc. Ador Craciunul. Este mult mai aproape de sufletul meu usor pagan decat Pastele, sobru si solemn religios, de-o semnificatie mult prea profunda.

Si mi s-a relaxat si chipul, si mintea. Si merita, pentru clipele de pace, merita toata nebunia de pana acum.

Cum poti sa stii intunericul daca nu ai vazut lumina?

 Nu stiu ce urmeaza, dar stiu ce am astazi. SI astazi am TOT ce am nevoie. Tot ce ma face fericita. Si de acum depinde doar de mine.

Howgh.


luni, 7 noiembrie 2011

Rau cum nu a mai fost de mult timp. Rau de tot. Rau tot. Doar rau.

O sa ma asez intr-un colt si o sa innebunesc cautand solutii.... neputinta m-a omorat, nu mai e nimic sfant in calea ei, pierd tot din mine, bucatica cu bucatica.

Am inceput sa imi inchipui ca zbor si cad. imi place senzatia

duminică, 6 noiembrie 2011

Astazi e duminica, si eu sunt.

Colaj stare de spirit duminica din noiembrie. Primul meu.

Un pic din eu.

vineri, 4 noiembrie 2011

Muzica de la mama ei


Muzica asa cum o simt

Sunt ce nu ar trebui

Blogul asta e clar, despre mine. Zis de mine. Deci impropriu imperfect si imposibil.

Am descoperit azi din nou ca sunt mic. MIC ca om. MIC ca eu. Gresesc mult si des. MIC.

As vrea asta, as vrea aia. As... ca din ash... cenusa din cenusa.

Mi-ar place ca viata sa fie o melodie de Bon Jovi, unde eu, personaj principal, sa am forta aia vitala sa ma lupt pentru fiecare bucatica.


Anger management. O pietricica in borcan

V-am zis ca sunt un urias fan EMINEM? Imi place muzica lui. mult. tare.tot.

in orice momente mai rele, merge un slim.

Merge asa ca o crema mentolata pe o iritatie, ca balsamul de galbenele pe buzele arse de vantul de primavara, ca un masaj facut de o mana care iubeste, merge ca o completare a fiintei, ca o parte din intreg, ca o usurare.

Merge pentru ca muzica lui e dura. Pentru ca e tristetea unui om, dar si puterea unui om. Si cel mai mult, si mai important , furia unui om. Furia e un lucru minunat de puternic. Nu stiu de ce o fi trecut ca unul din pacatele capitale ale catolicilor. Poate din cauza efectului neplacut. O furie prost dirijata doar distruge.

Dar furia poate sa creeze. Furia si iubirea, cele mai puternice forte creatoare. Singurele forte creatoare. Furia omului care nu poate sa scape. Furia omului care a pierdut. Furia omului neputincios. Furia omului puternic. Furia in sine, ca o forta imensa, infinita. Furia ca o mana claditoare. Furia dirijata spre lupta. Lupta pentru ceva bun.

Furia omului puternic si bun.

Furia ca o arma, mijloc.... Furia care schimba.

Furia este creatoare doar la anumiti oameni. Si doar luati individual. Nu in mase. Furia maselor nu are nimic creator. Nu poate. Nu are ce. Furia maselor este prostia in turma. Furia omului puternic, asta elogiez. Furia care te face sa avansezi, sa te zbati, sa lupti.

Ieri, am avut o dorinta nebuna sa cant, sa zbier, sa sar sa lovesc sa ma exprim fizic asa cum mi-e instinctul. Sa sar din masina si sa fug pana imi crapa inima. Sa iau o sticla de alcool si un pachet de tigari, si sa dau muzica la tare. Muzica buna, muzica de oameni puternici. Si sa urlu cu ea. In ea. Si sa uit. De mine si de limitele mele, de neputinta mea. De micime. De eu.

No love lost, no love found......