miercuri, 15 mai 2013

Din trecut

Ma trezesc dimineata. E poate 7 sau 8.

Bunica e prin bucatarie, o aud cum face ceva. Sunt micuta. Micuta de tot, doi ani, poate trei.

Bunicu a plecat la servici. Stiu sigur, pentru ca pleaca in fiecare zi in afara de sambata si duminica, si sigur nu e sambata sau duminica, ca a fost ieri duminica, si a plecat mama inapoi la facultate. Dar eu nu stiu exact unde a plecat, si nici nu imi bat capul. E Bunica.

Bunica e centrul universului meu mic. Si unchiul, si Bunicu. Mama, cand vine, e o mare bucurie, dar trebuie sa plece iar, si inteleg. Asa e de cand m-am nascut, sunt ok cu sistemul.

Tip ca sa anunt ca m-am trezit. Vorbesc binisor, ii cer lapte si paine cu gem. Ma aburc peste marginea patutului, ca sa ma ia in brate de acolo. Dar imediat ce ma ridica incep sa ma zvarcolesc ca sa ma lase pe jos. Merg singura, Bunico, is mare io, uite!

Si privirea-mi cade brusc asupra bietei victime. Matza. Miuzet, pe numele ei. E pisica, dar in capul meu nu exista gen - Te prind eu, rau ce esti! Si insfac matza de coada si o tarai dupa mine pana in bucatarie. Bunica incearca sa salveze fiinta. O lupta are loc, din care bunica este invingatoare, eu sunt partea vatamata care trebuie ogoita, si matza victima colaterala. Nu a patit nimeni, desigur, nimic. E obisnuita, ma trateaza cu dosul, dar cand o chem, ii sclipesc ochii, penca arunc pe sub masa diverse chestii numa ca sa o vad cum le insfaca si toarce multumita. De curand am inteles ca nu mananca paine. Persist in idee, si ma minunez in sinea mea ca matza asta nu stie ce e bun. Termin de mancat, si ma duc la joaca. Ma dixtrez. Mult. Singura, vorbesc de toate partile, sustin tot felu de opinii despre niste hainute pe care prietena mea, Amanama, papusa tre sa le imbrace cu forta. Nu ii sunt mici, e ea grasa. Si plina de pete de carioca, pentru ca am avut amandoua varsat de vant in acelasi timp.  Amantoti. Tot ce am prins avea varsat de vant.

E pranzul, e nani la amiaza, sau nu prea, merg cu unchi afara... fun fun

A fost misto.

Vine bunicu, fug repede in intampinare. Rade, ma ia in brate si zice - Hai, da noroc cu bunicu. Intind labuta pe care o insfaca amuzat si se pregateste de masa.

Laptic cu cacao si ou. Shatou, se chema. Nu voi uita peste veacuri gustul. Si biscuitei. Si naniiiiii







joi, 28 februarie 2013

Prea plin

scriu despre mine, scriu despre noi...

despre viata mea schimbata de cand l-am cunoscut pe Aleksei. Despre cat de mult m-am indragostit. Despre diferite tipuri de dragoste, si despre cum iti lasa ele un fluturas in gat, vreo 10 in stomac si 100 in ganduri, si care se tot invart acolo pana faci rosu in gat, colita de fermentatie, si cine stie ce tip de boala mintala - ca e de la minte, bre

despre oameni, care isi vad de drum inainte, dar gasesc si calea inapoi

despre orasul in care m-am nascut si in care vreau sa revin

despre trecut, despre handmade, despre culori, despre idei si nu in ultimul rand despre viitor.

despre frica, griji, drame

despre speranta, bucurie, fericiri

scriu despre mine si uneori despre altii

scriu si nu dau la nimeni sa citeasca, pentru ca nu e de impartasit. nu e pentru nimeni. doar pentru gandurile mele.

doar scriu

vineri, 25 ianuarie 2013

Ca rezolutii de an nou

Acusica e revelion.

E pragul dintre ani.

E schimbare, e o sansa noua, e un nou inceput.

E timpul sa ne curatam de tot ce e vechi si murdar, si sa imbracam o haina noua de munca. Pentru o noua repriza de munca. A mea va fi anul acesta portocalie. Pentru ca anul acesta voi fi mai curajoasa. In vise dar si in proiecte. Si cel mai important, in viata de zi cu zi.

Am o dorinta de pus, in cumpana anilor, dar e prea mare ca sa o zic aici.

La multi ani :)

Ciudat

Ce ti-e si cu Facebook-ul asta.

Trece vremea. Se schimba lucrurile si se schimba oamenii. De fapt, e ceva legatura de cauzalitate. Se schimba lucrurile pentru ca se schimba oamenii. Si invers. Interesant.

Pentru un psiholog pasionat, poate fi interesant. Eu nu's nici nici, si ce vad nu e interesant cat oarecum infricosator si poate pe deoparte trist.

Ca orice alt pui de gaina, am o oarecare nostalgie a trecutului, a vremurilor bune. Nu ca acum nu ar fi bune, defapt, sunt mult mai bune din multe puncte de vedere. Eh, dar tineretea, tot avea ea ceva farmec straniu pe care o sa il regret toata viata.

Si facebookul ma ajuta sa imi amintesc chestii de muuult uitate, si oameni de mult uitati. Oameni care erau nedespartiti, acum si-au gasit vieti la mii de kilometri si prea putine cuvinte distanta. Prieteni dragi care nu mai stiu nimic unii de ceilalti se conecteaza pe fubu si afla unul de celalalt. Senzatia nu mai seamana, e un fel de jena si tristete a pierderii. Nu mai e loc de cuvinte.

Si poate e mai putin ciudat decat sa ne intalnim in piata, fiecare de mana cu jumatatea si carand in spate copilul. Atunci tacerea ar fi stanjenitoare, dar si cuvintele sunt stanjenitoare "ce mai faci, de cand nu ne-am mai vazut, ce copil minunat, trebuie sa mai vorbim, ai acelasi numar, lasa, te sun eu". Si nu o facem niciodata. Pentru ca nu e nimic de zis. Ce sa ii zici unui om care iti stia cele mai absconse ganduri, acum, cand a lipsit juma de viata? unde sa incepi? si de ce sa mai incepi? drumurile au fost despartite si asa e firesc, cand lucrurile si oamenii se schimba.

Si nu regretam ca s-au schimbat, regretam ca s-au pierdut pe drum senzatii.

Dar paharul e mic, ca sa intre niste chestii tre sa iasa niste chestii.

Si viata tot merge mai departe.