marți, 20 martie 2012

Despre inspiratie

Sunt o copiatoare. Un mic xerox...

Vad lucruri, pe youtube, pe etsy, pe pinterest, pe bloguri de craft... Le vad si imi plac diverse. Si cele care imi plac, imi raman in creier. Ca o imagine a unui vis de departe.

Si apoi, cand am timp si chef de joaca, fac cate ceva. Uneori incep sa ma joc si astept sa vad ce iese. Alteori folosesc imaginea sau tutorialul de pe net, si reproduc cate o chestie care mi-a placut mai mult. Nu intocmai, nu cred ca as putea nici daca as vrea. Si in general, mai si vreau sa fac cate o mica schimbare pe ici pe colo, sa semene mai mult a idealul meu de minunat.

Dar in principiu, nu prea imaginez in cap un rezultat final, fara sa il fi vazut inainte. Poate doar in desene. (in desene il imaginez, si nu iese niciodata ca in mintea mea =)) ) In handmade, niciodata. Ma rog, foarte foarte tremendous de rar.

Ca atare, creatiile mele sunt mai mult creatii ale mainii, si aproape niciodata ale mintii.

Si nu mi-e clar daca trebuie sa imi fie rusine de asta. Acum nu ma rusinez, mi se pare normal sa imi fac singura ce imi place. Plus ca mana mea in munca, imi da o senzatie minunata de satisfactie si implinire.

Pe de o alta parte, ma frustreaza ca totul este mimesis.

Dar deocamdata nici nu cred ca are cum sa fie altceva. Momentan, mica mea materie cenusie este ocupata pe chestii concrete, servici, obligatii, nevoi, facturi, socializare, etc. Scuza mea este ca un creier obosit nu mai poate de ceva timp sa inventeze. Nu stiu daca am fost vreodata mai inventiva, eu zic ca da, dar cine stie. Se pare ca acum creierul meu inventeaza doar raspunsuri la intrebari concrete, solutii la probleme reale, etc. Am timp sa imi placa diverse, sa imi inchipui cum se fac si cat dureaza, dar nu am dorinta de a vedea eu ceva nou.

Si totusi asta e oarecum dureros. Pentru ca mi-ar place sa vin cu ceva total nou. Sa inventez ceva deosebit. Sa fie o noutate absoluta. Sa fie a mea. Sa nu ma simt usor umilit cand vad la altii idei noi, deosebite. Poate nu total noi, dar macar un pic mai noi.

Sa copii pe altii pare o metoda foarte utila de invatare. Asa ca ma consolez gandindu-ma ca in curand, voi avea timpul sa invat mai multe, si timpul sa imaginez mai multe.

Sa vina inspiratia :D


luni, 19 martie 2012

Din amintiri

Azi si ieri, m-am simtit altfel... poate de la soare ? poate de la pasaruica care statea sub geam si canta ca-ntr-o padure... sau ca acasa...oricum ar fi, era cald si era parfumul vietii, parfumul primaverii. pamanul umed si anticiparea unui miros de frunze verzi.

Mirosul de primavara difera de cel de toamna. Mult. Daca toamna miroase a frunze moarte, a praf si umezeala de noiembrie, primavara miroase a pui de frunze, tipand pe crengi subtiri, miroase a tot felul de flori, si miroase a pamantul napadit de radacini de fiinte. Miroase a viata noua. A putere. Un fel de America al anotimpurilor. Are si iarna, petice de zapada, zile de ger, ninsoare, are si vara, calduri nebune si bruste, soare care te cuprinde si te infierbanta ca un amant, si are si toamna, singuratatea (inca) a crengilor goale, ploi umede si aer plin de apa...

Imi place primavara.

Si m-a surprins anul asta, a venit brusc, pe aripi de pasare de codru ratacita printre betoane. M-a infiorat glasul ei puternic si mi-am dorit o casuta la tara. Imediat mi-am spus ca imi fac bagajele si plec la casa de la tara a parintilor mei. Sau la bunici. Sau la parintii lui. De ce nu? ce conteaza betonul? conteaza pamantul.Conteaza copacul si campul si cerul si vesnicia. Conteaza aerul si sunetele. Conteaza viata.

Si mi-am dorit scapare dintre pereti. Dar era tarziu in weekend, o (alta) plecare ar fi insemnat oboseala, stres a doua zi la lucru, nervi si o saptamana gresita.

Mi-as fi dorit sa fiu altcineva ieri, sa pot sa plec, si sa nu conteze. Sa pot sa savurez viata de la inceputul ei, pana la sfarsit.



[sursa poza]

marți, 13 martie 2012

Un blog pentru oameni

Am momente cand navighez pe net. Caut. Nu as putea spune exact ce anume caut... inspiratie, noutate, distractie ... si ma opresc din cand in cand la bloguri scrise de confrati.

Citesc tot felul de chestii. Chestii mai profunde, chestii banale, chestii lacrimogene, chestii vesele si amuzante.

Asta e, cand teoretic esti la treaba dar n-ai treaba. Te plictisesti si cauti ceva. "Le ceva"....

Am citit ieri un articol care incepea paunescian cu "cine mai are bunici" si era un articol care surprindea sensibilitate dar si grosolanie, intr-o trecere asa fireasca si brutala incat m-a surprins.

Apoi, am vazut pe un alt blog de  extreme make up o secventa dintr-un film, in care un tanar cu o imagine cam fotomodelistica, o prezinta pe blonda si firava sa prietena cu o imagine sensibila si dulce lu' tac'su, care dintr-un motiv sau altul era imobilizat intr-un fotoliu, si arata extraordinar de batran si monstruos. Nimic deosebit, evident, dar ce m-a impresionat intr-un mod dureros este chipul batranului, care se straduie sa zambeasca, si pe a carui fata se observa foarte clar rusinea si stinghereala pentru situatia si aspectul lui. Eh, in atare situatii, avem una bucata blonda sensibila care se uita la el cu o fata plina de oroare prost ascunsa, fara nici un fel de compasiune, mila, doar dezgust. Repet, ea e personajul pozitiv, sensibil si delicat din poveste.

Ce nu inteleg eu este: - cum poate un regizor sa surpinda atat de clar rusinea si tristetea omului nefericit si sa nu simta deloc nevoia ca personajul feminin sensibil si delicat sa arate senimtente omenesti ?!?!

Si bineinteles, dupa ce am combinat cele doua experimente, ma intreb ce fel de oameni, bipolari, cu personalitate multipla scriu bloguri si fac filme, daca pot sa manifeste in acelasi cadru sensibilitatea si grosolania?!?

E o calitate ? sa treci de la o traire la alta fara demarcatie? sau una din cele doua trasaturi e fortata? si daca da, care o fi aia? Oare poti forta grosolania? pentru ca stim cu totii ca sensibilitatea se joaca bine, si merge bine la public...

Am tot auzit ca viata intareste. Viata te face nesimtitor. Viata iti ia din umanitate. Oare asa e? Oare viata te face rau, egoist, prost, insensibil, brutal? Putem sa dam vina pe viata, pentru ca suntem lipsiti de sentimente mai nobile?

luni, 5 martie 2012

One man's castle

incepand cu ziua de azi, data curenta, suntem mandrii proprietari in devalmasie a unui apartament micut, si cochet.

Ma rog, momentan e cochet in stilu' fostilor aproprietari, dar va capata dupa 1 aprilie, data eliberarii, chipul si asemanarea noastra.

Poate nu de la inceput, primii 3-4 ani. Dar cu timpul, vom strange bani si vom putea sa il mobilam dupa ideile mele fistichii si fanteziste, cum zicea mama, in stilul Shabby Chic.

Deci noul meu spatiu de joaca tocmai s-a schimbat, si sunt oarecum entuziasta, dar cred ca cel mai mare entuziasm il voi simti cand voi cara cutie cu cutie, sac dupa sac, oale, tigai, papuci, plapumi, perne, carti (muuuulte) si alte cele din vechiul play ground, in care am stat aprox. 4 ani, si care imi e drag ca vizuina, in noul playground, care fi-va gol si rece, la inceput.

Schimbarea imi place. Schimbarea asta. Si cred ca deabia astept.

Coltul meu, unde eu voi fi rege. Ma rog, noi :)) dar eu sunt rege peste rege deci it works just fine.

(Regina always sounds insignificant, of course not in chess, but we are not playing chess now, are we...)

Ma duc sa imi ling ranile, alergatul pe la notari si banci m-a lasat cu o durere seaca si trista in burta si spate.



sâmbătă, 3 martie 2012

E sambata

Si am terminat o jucarie, la care ma stradui de mult... de mult de tot, pentru ca nu prea apuc, si cand apuc mai bine dorm...

Si vreau sa ma laud :D


 E in mod cert cea mai muncita creatie a mea. Talentele mele de impletitor cu andrele lasa de dorit.

  Nu e extraordinar de spatioasa, dar pentru chei, bani si telefon e numai buna :)

SI ,,,, pentru ca am un paltonas piersica...


Se inchide cu o agrafa din argint, care prinde in fata si frunza din argint (creatie mai veche).


Distractia continua :D