miercuri, 15 februarie 2012

Ciudate sunt caile...

Am fost intotdeauna fascinata de tigani. 

Nu cei din bucuresti, cu Mercedes, a caror descriere e inutila. 

Tiganii adevarati, satrarii, tiganii traditionalisti si demni. Si da, exista tigani adevarati. Nu am mai vazut de mult satre cu tiganci imbracate in alb si rosu, si tigani tineri si zvelti, imbracati impecabil in alb si negru, vorbind in limba lor, cu palarii mari si mustati care imi amintesc de tatari. 

Inainte, erau multe. Cand eram eu copil, am vazut multe satre, si imi doream in secret sa ma ia cu ei o vara, sa ma lase sa stau la focul lor, sa ma invete sa lucrez alama, sau lutul, sau lemnul, orice ar fi facut ei pentru vanzare, sa dorm sub cerul liber si sa dansez in horele alea in care culorile rochiilor si parului se amestecau ca intr-un caleidoscop nebun al copilariei si al visurilor de libertate.

Desigur, am crescut, visele s-au mai schimbat, dar cred ca daca as vedea o satra azi, ca cele din copilarie, cred ca as simti aceiasi nevoie, sa fac macar un pic parte din libertatea aia colorata, vesela, energica, vie. 

Intr-o realitate amortita, o pata de viata e ca un vis frumos, chiar daca e doar o amintire prafuita.


Si pentru sufletul meu, una din melodiile copilariei mele, cantata de bunicii, unchii si parintii mei la petreceri. Nu am auzit nicaieri melodia asta cantata asa de frumos cum o auzeam eu la 12, 1 noaptea, cand se terminau subiectele serioase, si cand oamenii, fericiti ca sunt impreuna, cantau, dansau si savurau viata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu