marți, 24 ianuarie 2012

In noapte

M-am trezit la o ora indecenta din cauza lui El care s-a trezit din cauza mea, deci nu am ce reprosa nimanui.

Si in semi-obscuritatea linistita care a survenit dupa retragerea lui strategica in bucatarie, cu laptoc si cu tot, nu am putut dormi, nu imediat cel putin.

Era intuneric, mai degraba crepuscul, era probabil aerul rece (acasa la mine, in diminetile nebune cand ma trezeam sa stau pe balcon aerul avea o aroma a libertate si viata si natura) si mai putin imbuibat cu fum si benzina si petrol si toate cele...

Ascultam tic tacul sonor al ceasului sprijinit de cactus si ma gandeam la viata mea, la viata celor ce au trait inainte, si au trait cu adevarat, si am avut senzatia aia de vizitator. In viata mea, nu e nimic atat de real si concret cum am citit in carti si cu am auzit povestind parinti si bunici. Viata mea ca o poveste lina povestita de altii, ma simteam un tert neimplicat, un musafir care s-a asezat in scaunul de la cinema si priveste doar putin implicat povestea ce se desfasoara.

O senzatie ireala, calma evident, dar si un pic amaruie, a esec.

A trecut rapid, ca o aripa de pasare deasupra soarelui, cand am auzit deasupra un zgomot de mobila.

Sunt in fapt un mic voayor, nu in sensul obscen ci in sensul celor care trag cu ochiul prin geamuri si perdele ca sa prinda un pic din viata altora. Si asta imi aduce o enorma satisfactie.

Imi place sa vad familii, case locuite, cand eram copil visam cel mai mult sa fiu invizibila si sa ma duc in alte case sa surprind povesti. Aveam o adevarata tehnica stabilita, de a ma strecura invizibila pe langa proprietar cand deschide usa, de a ma aseza intr-un colt si de a-l observa.

E straniu poate, dar dintotdeauna m-au fascinat povestile altor oameni, si mediul lor familiar, si viata lor. Believe or not, i love people :)

In fine, si m-am trezit inchipuind cati mii de oameni la ora aia vin de la serviciu de noapte, obositi, poate unii din ei tristi, cati se trezesc acum sa mearga la serviciu, stau in bucatarii primitoare si isi fac cafele tari, cati vin in oras cu avion sau tren, ajung si simt bucuria aia cand ajungi undeva si calatoria s-a sfarsit, etc.

E o lume in continua miscare, si miscarea asta are un farmec deosebit pentru mine.

Si apoi din nu stiu ce motiv mi-am adus aminte de biblioteca de litere din Codrescu - pufi, oare Codrescu se cheama campusu'? sau am un lipsus jenant?  mi-am adus aminte ca mergeam acolo, dar pentru nimic in lume nu am putut sa imi amintesc cum arata inauntru. Stiu ca erau mese largi, fara despartitor. Dar atat. Si am stat ore in sir acolo, in sesiuni, noi doi sau eu singura. Oare de ce uit lucruri care imi erau dragi?

Si am avut o dimineata devreme interesanta si deosebita de restul, si merita povestit.


4 comentarii:

  1. Codrescu. Eu tot timpul m-am referit la cea sală ca fiind "de la Istorie" :) ah, ce lene-mi mai era să urc din stație pân acolo, prin zăpadă. 5 minute horror, zău.

    RăspundețiȘtergere
  2. mmm, mie imi era mai lene sa merg tocma' pana la BCU... si era si mai neprietenos... ca sa nu mai zic de sala de lectura din camin.

    RăspundețiȘtergere
  3. Treaba asta cu pătrunsul în casă o mai practic și acum. A început, cred, în timpul lungilor drumuri cu mașina între Maramureș și Moldova, sau viceversa. Continuă, acum, mult mai rar și mai puțin intens, de fiecare dată când tramvaiul-devenit-autobus face curba pentru a se întoarce la gară: sunt acolo niște blocuri mai joase, cu geamuri de la care, deseori, storurile sunt îndepărate. Mai prind aici o mufă, dincolo o plantă, și lumea mea interioară crește puțintel.

    RăspundețiȘtergere