Se moare, monşer

Astazi am murit un pic.

Sunt in genere un personaj fericit, imaginatia mea e aplecata mai mult pe latura inventarii si creerii manuale a tot felul de povesti, lucruri, desene, etc.

Cand e lipsita de faina, moara mea merge in gol si atunci apar dramele. Si atunci imaginatia incepe sa se umfle de rauri negre pline cu bucati de drame, gelozii, minciuni sfruntate, amintiri cu iz de mosc si jale, vise rele si prevestitoare...

Si mai sunt si alte momente, cand raul vine din afara. Cand incep sa ma stranga peretii, cand gulerul de la camaşa ma sufoca, cand unii sau altii dragi patesc rele, sau cand stiu ca nu am scapare.

Aşa ca azi. Azi eu nu am scapare. Azi voi continua sa fac ceva ce urasc si sa ma urasc pe mine din ce in ce mai mult, sa simt cum ma sufoc, minut dupa minut, sa nu mai pot si totusi sa merg mai departe.

Pentru ca de asta depinde o familie. Familia mea. Depinde o casa a noastra si un eventual copil, daca o sa fie unul suficient de nenorocos sa fie nascut de un om asa slab ca mine.

Astazi am aflat ca daca imi doresc cele de mai sus, trebuie sa continui ce ma omoara pe dinauntru. Astazi am aflat ca defapt nu am scapare, ca visele despre o alta sansa, un alt drum, un viitor de om cu coloana nu se vor implini. Niciodata.

Astazi am cazut in cele mai joase gauri ale disperarii.

Astazi mi-am dorit o boala mortala, ca sa am motiv sa scap, sa imi permit sa ma asez pe un varf de munte fara sa traga cei dragi de mine, si sa meditez la ce am fost. Un pic de tom sawyer, poate ...

Ma tem ca timpul care trece nu aduce cu sine rezolvari, cu atat mai putin solutii.

Si clipele de fara sansa ma sufoca incet si sigur.

Unii oameni au reusit sa sparga plumbul din jurul TREBUIE!!!

sau asa am auzit. unii oameni, ca mine, nu pot sta in colivii. aia o sa isi franga oasele de gratii, o sa-si rupa gâtiţele de yabrele si or sa priveasca cu ochii goi cand se va deschide portita prea tarziu.

azi am murit un pic