Cand am ramas insarcinata, din varii motive (serioase, pe cuvant) am dus motanul meu de altfel tanar, necastrat si inca neimblinzit la parintii mei. Ei mai aveau o pisica si un caine. Am asteptat, am vazut ca s-a integrat, dupa putin timp era cu mult mai fericit acolo decat in casa noastra goala de oameni corporatisti care vad lumina zilei doar in weekend. Parintii mei erau acasa, companie era tot timpul, viata, nene. Am plans, am protestat, am vrut sa il iau inapoi. Dar nu s-a putut.
Ne-am mutat in casa noua, mutat mobila, praf nebunie.
Apoi s-a nascut primul bub, apoi al doilea, acus face un an...
Boon, si eu, iubitoare (credeam eu) de animalute de toate felurile, si cu destula experienta, zic eu, ma gandesc, calculez, numar, vad, sa iau o pisicuta la tzopii.
Prima optiune, Lock. Nu a mers. Se obisnuise deja cu viata libera de cotoi. L-as fi chinuit, sa il inchid iar intr-un apartament mic, cu doi copii mici. Boon.
Zic eu, nu ma las. Hai sa iau o pisicuta. Sa fie o siameza, sau poate una de Rusia, multe optiuni. Apoi imi vine ideea sa salvez mai degraba o pisica abandonata, orice rasa ar fi ea. Ca n-am pretentii din astea, de white collar, la pisici. Plus ca vine iarna, saracele...etc.
Ma uit eu, gasesc site-uri de adoptie pisici, ma uit, aleg, vad, caut una mai marisoara, sa se poata deplasa cu repeziciune daca bubii tind sa o inghesuie cu ganduri necurate. Sa ii zgarie daca o deranjeaza. Oricum, eu stand acasa cu ei cel putin inca un an si ceva, sun foarte relaxata la prima pisica. Ups, era deja data. A doua e inca micuta.
La a treia, imi raspunde repede o tanti. Experta in pisici, ma ia repede ca sa zic exact la care din pisici ma refer, ca ea are mai multe. Ii zic, o mai intreb una alta, si p'orma ma ia: ca trebuie oricum sa ii dau date despre mine, nu asaaaa. Bun, zic eu, fara niciun stres, incep de ii zic. Si cand ajunge la copii, ma ia. Cati ani au. Ii zic, inca relaxata. NU! imi tipa in telefon. Eu, naiva, ca proasta satului : Poftim?!? Si incepe individa sa imi explice pe un ton care se vroia inca amabil, dar suna ca o tigaie taraita pe un drum de tara. Copii is mici, ca ce fac eu, iau jucarie la copil, sa o chinuie si sa ii rupa picioarele. Ca eu nu stiu ce ?!? Bun, si eu, ca primar in orasul tampitilor, in loc sa ii inchid cotoroantei telefonu in nas, cum merita pentru tonul si pentru aerele pe care si le da, incerc sa ii explic, pe un ton rezonabil, pentru ca inca nu ma dumirisem ce se intampla. Ba da, doamna (sac), am mai avut pisici, chiar inainte de copii, am avut una, am dus-o la parintii mei, la tara. Si acuma, all hell broke loose. Limbajul individei, tonul, si insultele, ce sa zic, m-a lasat pe cuvant fara replica. Pur si simplu nu am reactionat. e jenant, stiu, dar pur si simplu nu m-am prins ce naiba s-a intamplat. Si la sfarsit mi-a zis Hai, pa! De parca eram cumatre si ne trageam de par prin ograda.
Au trecut trei ore dupa atare distractie. Am fost jignita de o cotoroanta care m-a acuzat ca mi-am fatat copii si alte asemenea insulte. Inca nu am realizat :))
Ce sa zic, mult noroc cu cei de la care, fereasca Sfantu, ati vrea sa adoptati ceva. Intai or sa va scobeasca in rufele murdare si in fund, apoi or sa va critice si or sa va jigneasca.
Bravo, cucoana! Salveaza pisicile in continuare :))
Sa postez oare si numarul de telefon/numele individei? Sa ii fac si reclama?
sâmbătă, 15 noiembrie 2014
vineri, 26 septembrie 2014
De trait frumos
Sa ignoram ce este rau... sa ignoram...
Ca sa traim linistiti, trebuie sa ignoram ceea ce nu putem schimba... " i refuse to torment my soul with the things i can;t control". Are oarece sens, nu?
I believe in woman, my oh my
Sa vobim despre stepping stones...
Cine eram? Eram tineri. Eram curajosi. Eram naivi. Eram multe, da, ne cunosteam pe dinauntrul sufletului, unul altuia, ne cunosteam si ne iubeam, si ne iubeam reflexiile. Iubeam si uram oameni si idei, cu o intensitate deosebita, vroiam si visam si toate cu aceiasi forta si acelasi tupeu.
Acum ma uit la noi, si vad ridurile fine din jurul ochilor, vad zambetul sec, ascult replici plate, si inteleg ce ziceau batranii prin infrangerea omului de catre timp.
Experienta ridica, timpul moleseste, batranetea calmeaza.
Mnop....
miercuri, 24 septembrie 2014
De gandit si visat
Pentru ca invat inceeeet si greeeu tare cum sa traiesc frumos
De ceva timp mi se framanta creierul de idei.... muuulte, vesele, colorate, ma zbuciuma pe dinauntru si ma fac sa fiu efervescenta.
Si uneori ma cred in stare sa iau penelul si sa zugravez intru viata ceva ce este doar concept... si mult ganditu-m-am si am decis sa purced pe aceasta cale intr-un cadru organizat, pesemne il stiu multi dupa nume...
Ca atare, si fara alte fanfaronstacuri, imi anunt participarea la noua competitie Superblog!
Sa auzim (si sa citim) de bine !
De ceva timp mi se framanta creierul de idei.... muuulte, vesele, colorate, ma zbuciuma pe dinauntru si ma fac sa fiu efervescenta.
Si uneori ma cred in stare sa iau penelul si sa zugravez intru viata ceva ce este doar concept... si mult ganditu-m-am si am decis sa purced pe aceasta cale intr-un cadru organizat, pesemne il stiu multi dupa nume...
Ca atare, si fara alte fanfaronstacuri, imi anunt participarea la noua competitie Superblog!
Sa auzim (si sa citim) de bine !
miercuri, 15 mai 2013
Din trecut
Ma trezesc dimineata. E poate 7 sau 8.
Bunica e prin bucatarie, o aud cum face ceva. Sunt micuta. Micuta de tot, doi ani, poate trei.
Bunicu a plecat la servici. Stiu sigur, pentru ca pleaca in fiecare zi in afara de sambata si duminica, si sigur nu e sambata sau duminica, ca a fost ieri duminica, si a plecat mama inapoi la facultate. Dar eu nu stiu exact unde a plecat, si nici nu imi bat capul. E Bunica.
Bunica e centrul universului meu mic. Si unchiul, si Bunicu. Mama, cand vine, e o mare bucurie, dar trebuie sa plece iar, si inteleg. Asa e de cand m-am nascut, sunt ok cu sistemul.
Tip ca sa anunt ca m-am trezit. Vorbesc binisor, ii cer lapte si paine cu gem. Ma aburc peste marginea patutului, ca sa ma ia in brate de acolo. Dar imediat ce ma ridica incep sa ma zvarcolesc ca sa ma lase pe jos. Merg singura, Bunico, is mare io, uite!
Si privirea-mi cade brusc asupra bietei victime. Matza. Miuzet, pe numele ei. E pisica, dar in capul meu nu exista gen - Te prind eu, rau ce esti! Si insfac matza de coada si o tarai dupa mine pana in bucatarie. Bunica incearca sa salveze fiinta. O lupta are loc, din care bunica este invingatoare, eu sunt partea vatamata care trebuie ogoita, si matza victima colaterala. Nu a patit nimeni, desigur, nimic. E obisnuita, ma trateaza cu dosul, dar cand o chem, ii sclipesc ochii, penca arunc pe sub masa diverse chestii numa ca sa o vad cum le insfaca si toarce multumita. De curand am inteles ca nu mananca paine. Persist in idee, si ma minunez in sinea mea ca matza asta nu stie ce e bun. Termin de mancat, si ma duc la joaca. Ma dixtrez. Mult. Singura, vorbesc de toate partile, sustin tot felu de opinii despre niste hainute pe care prietena mea, Amanama, papusa tre sa le imbrace cu forta. Nu ii sunt mici, e ea grasa. Si plina de pete de carioca, pentru ca am avut amandoua varsat de vant in acelasi timp. Amantoti. Tot ce am prins avea varsat de vant.
E pranzul, e nani la amiaza, sau nu prea, merg cu unchi afara... fun fun
A fost misto.
Vine bunicu, fug repede in intampinare. Rade, ma ia in brate si zice - Hai, da noroc cu bunicu. Intind labuta pe care o insfaca amuzat si se pregateste de masa.
Laptic cu cacao si ou. Shatou, se chema. Nu voi uita peste veacuri gustul. Si biscuitei. Si naniiiiii
Bunica e prin bucatarie, o aud cum face ceva. Sunt micuta. Micuta de tot, doi ani, poate trei.
Bunicu a plecat la servici. Stiu sigur, pentru ca pleaca in fiecare zi in afara de sambata si duminica, si sigur nu e sambata sau duminica, ca a fost ieri duminica, si a plecat mama inapoi la facultate. Dar eu nu stiu exact unde a plecat, si nici nu imi bat capul. E Bunica.
Bunica e centrul universului meu mic. Si unchiul, si Bunicu. Mama, cand vine, e o mare bucurie, dar trebuie sa plece iar, si inteleg. Asa e de cand m-am nascut, sunt ok cu sistemul.
Tip ca sa anunt ca m-am trezit. Vorbesc binisor, ii cer lapte si paine cu gem. Ma aburc peste marginea patutului, ca sa ma ia in brate de acolo. Dar imediat ce ma ridica incep sa ma zvarcolesc ca sa ma lase pe jos. Merg singura, Bunico, is mare io, uite!
Si privirea-mi cade brusc asupra bietei victime. Matza. Miuzet, pe numele ei. E pisica, dar in capul meu nu exista gen - Te prind eu, rau ce esti! Si insfac matza de coada si o tarai dupa mine pana in bucatarie. Bunica incearca sa salveze fiinta. O lupta are loc, din care bunica este invingatoare, eu sunt partea vatamata care trebuie ogoita, si matza victima colaterala. Nu a patit nimeni, desigur, nimic. E obisnuita, ma trateaza cu dosul, dar cand o chem, ii sclipesc ochii, penca arunc pe sub masa diverse chestii numa ca sa o vad cum le insfaca si toarce multumita. De curand am inteles ca nu mananca paine. Persist in idee, si ma minunez in sinea mea ca matza asta nu stie ce e bun. Termin de mancat, si ma duc la joaca. Ma dixtrez. Mult. Singura, vorbesc de toate partile, sustin tot felu de opinii despre niste hainute pe care prietena mea, Amanama, papusa tre sa le imbrace cu forta. Nu ii sunt mici, e ea grasa. Si plina de pete de carioca, pentru ca am avut amandoua varsat de vant in acelasi timp. Amantoti. Tot ce am prins avea varsat de vant.
E pranzul, e nani la amiaza, sau nu prea, merg cu unchi afara... fun fun
A fost misto.
Vine bunicu, fug repede in intampinare. Rade, ma ia in brate si zice - Hai, da noroc cu bunicu. Intind labuta pe care o insfaca amuzat si se pregateste de masa.
Laptic cu cacao si ou. Shatou, se chema. Nu voi uita peste veacuri gustul. Si biscuitei. Si naniiiiii
joi, 28 februarie 2013
Prea plin
scriu despre mine, scriu despre noi...
despre viata mea schimbata de cand l-am cunoscut pe Aleksei. Despre cat de mult m-am indragostit. Despre diferite tipuri de dragoste, si despre cum iti lasa ele un fluturas in gat, vreo 10 in stomac si 100 in ganduri, si care se tot invart acolo pana faci rosu in gat, colita de fermentatie, si cine stie ce tip de boala mintala - ca e de la minte, bre
despre oameni, care isi vad de drum inainte, dar gasesc si calea inapoi
despre orasul in care m-am nascut si in care vreau sa revin
despre trecut, despre handmade, despre culori, despre idei si nu in ultimul rand despre viitor.
despre frica, griji, drame
despre speranta, bucurie, fericiri
scriu despre mine si uneori despre altii
scriu si nu dau la nimeni sa citeasca, pentru ca nu e de impartasit. nu e pentru nimeni. doar pentru gandurile mele.
doar scriu
despre viata mea schimbata de cand l-am cunoscut pe Aleksei. Despre cat de mult m-am indragostit. Despre diferite tipuri de dragoste, si despre cum iti lasa ele un fluturas in gat, vreo 10 in stomac si 100 in ganduri, si care se tot invart acolo pana faci rosu in gat, colita de fermentatie, si cine stie ce tip de boala mintala - ca e de la minte, bre
despre oameni, care isi vad de drum inainte, dar gasesc si calea inapoi
despre orasul in care m-am nascut si in care vreau sa revindespre trecut, despre handmade, despre culori, despre idei si nu in ultimul rand despre viitor.
despre frica, griji, drame
despre speranta, bucurie, fericiri
scriu despre mine si uneori despre altii
scriu si nu dau la nimeni sa citeasca, pentru ca nu e de impartasit. nu e pentru nimeni. doar pentru gandurile mele.
doar scriu
vineri, 25 ianuarie 2013
Ca rezolutii de an nou
Acusica e revelion.
E pragul dintre ani.
E schimbare, e o sansa noua, e un nou inceput.
E timpul sa ne curatam de tot ce e vechi si murdar, si sa imbracam o haina noua de munca. Pentru o noua repriza de munca. A mea va fi anul acesta portocalie. Pentru ca anul acesta voi fi mai curajoasa. In vise dar si in proiecte. Si cel mai important, in viata de zi cu zi.
Am o dorinta de pus, in cumpana anilor, dar e prea mare ca sa o zic aici.
La multi ani :)
E pragul dintre ani.
E schimbare, e o sansa noua, e un nou inceput.
E timpul sa ne curatam de tot ce e vechi si murdar, si sa imbracam o haina noua de munca. Pentru o noua repriza de munca. A mea va fi anul acesta portocalie. Pentru ca anul acesta voi fi mai curajoasa. In vise dar si in proiecte. Si cel mai important, in viata de zi cu zi.
Am o dorinta de pus, in cumpana anilor, dar e prea mare ca sa o zic aici.
La multi ani :)
Ciudat
Ce ti-e si cu Facebook-ul asta.
Trece vremea. Se schimba lucrurile si se schimba oamenii. De fapt, e ceva legatura de cauzalitate. Se schimba lucrurile pentru ca se schimba oamenii. Si invers. Interesant.
Pentru un psiholog pasionat, poate fi interesant. Eu nu's nici nici, si ce vad nu e interesant cat oarecum infricosator si poate pe deoparte trist.
Ca orice alt pui de gaina, am o oarecare nostalgie a trecutului, a vremurilor bune. Nu ca acum nu ar fi bune, defapt, sunt mult mai bune din multe puncte de vedere. Eh, dar tineretea, tot avea ea ceva farmec straniu pe care o sa il regret toata viata.
Si facebookul ma ajuta sa imi amintesc chestii de muuult uitate, si oameni de mult uitati. Oameni care erau nedespartiti, acum si-au gasit vieti la mii de kilometri si prea putine cuvinte distanta. Prieteni dragi care nu mai stiu nimic unii de ceilalti se conecteaza pe fubu si afla unul de celalalt. Senzatia nu mai seamana, e un fel de jena si tristete a pierderii. Nu mai e loc de cuvinte.
Si poate e mai putin ciudat decat sa ne intalnim in piata, fiecare de mana cu jumatatea si carand in spate copilul. Atunci tacerea ar fi stanjenitoare, dar si cuvintele sunt stanjenitoare "ce mai faci, de cand nu ne-am mai vazut, ce copil minunat, trebuie sa mai vorbim, ai acelasi numar, lasa, te sun eu". Si nu o facem niciodata. Pentru ca nu e nimic de zis. Ce sa ii zici unui om care iti stia cele mai absconse ganduri, acum, cand a lipsit juma de viata? unde sa incepi? si de ce sa mai incepi? drumurile au fost despartite si asa e firesc, cand lucrurile si oamenii se schimba.
Si nu regretam ca s-au schimbat, regretam ca s-au pierdut pe drum senzatii.
Dar paharul e mic, ca sa intre niste chestii tre sa iasa niste chestii.
Si viata tot merge mai departe.
Trece vremea. Se schimba lucrurile si se schimba oamenii. De fapt, e ceva legatura de cauzalitate. Se schimba lucrurile pentru ca se schimba oamenii. Si invers. Interesant.
Pentru un psiholog pasionat, poate fi interesant. Eu nu's nici nici, si ce vad nu e interesant cat oarecum infricosator si poate pe deoparte trist.
Ca orice alt pui de gaina, am o oarecare nostalgie a trecutului, a vremurilor bune. Nu ca acum nu ar fi bune, defapt, sunt mult mai bune din multe puncte de vedere. Eh, dar tineretea, tot avea ea ceva farmec straniu pe care o sa il regret toata viata.
Si facebookul ma ajuta sa imi amintesc chestii de muuult uitate, si oameni de mult uitati. Oameni care erau nedespartiti, acum si-au gasit vieti la mii de kilometri si prea putine cuvinte distanta. Prieteni dragi care nu mai stiu nimic unii de ceilalti se conecteaza pe fubu si afla unul de celalalt. Senzatia nu mai seamana, e un fel de jena si tristete a pierderii. Nu mai e loc de cuvinte.
Si poate e mai putin ciudat decat sa ne intalnim in piata, fiecare de mana cu jumatatea si carand in spate copilul. Atunci tacerea ar fi stanjenitoare, dar si cuvintele sunt stanjenitoare "ce mai faci, de cand nu ne-am mai vazut, ce copil minunat, trebuie sa mai vorbim, ai acelasi numar, lasa, te sun eu". Si nu o facem niciodata. Pentru ca nu e nimic de zis. Ce sa ii zici unui om care iti stia cele mai absconse ganduri, acum, cand a lipsit juma de viata? unde sa incepi? si de ce sa mai incepi? drumurile au fost despartite si asa e firesc, cand lucrurile si oamenii se schimba.
Si nu regretam ca s-au schimbat, regretam ca s-au pierdut pe drum senzatii.
Dar paharul e mic, ca sa intre niste chestii tre sa iasa niste chestii.
Si viata tot merge mai departe.
sâmbătă, 22 decembrie 2012
Din an in an
26
26 de ani am asteptat Craciunul, cu familia. La bunici. O sarbatoare mai sfanta si mai draga mie nici ca exista. Am scris despre ce simt anul trecut, nu s-a schimbat nimic.
Colindele copiilor din pragul usii, toti cu nasul rosu si simpatici, toti pana la unul, radioul intotdeauna canta Jingle bells si Hrusca, in casa mancare si caldura, mirosuri noi, mirosuri vechi, brad, portocale, fripturi, ciocolatele...
Eh, anul asta e o noua experienta, Craciunul in noua casa, in trei : eu, El si Bubu. Ma sperie. Pe deoparte vreau sa il fac minunat pentru iubirile mele. Pe de alta, ma simt ca si cum as trada Craciunurile in familia extinsa. Si e ciudat, anul asta, pentru prima oara in 27 de ani, EU fac Craciunul. Eu aleg decoratiile, fac mancarea, muzica, atmosfera. Va fi primul meu Craciun, in fapt...
Ciudata senzatie, ciudata responsabilitate...
Cine stie daca o sa fac fata situatiei ?!?
26 de ani am asteptat Craciunul, cu familia. La bunici. O sarbatoare mai sfanta si mai draga mie nici ca exista. Am scris despre ce simt anul trecut, nu s-a schimbat nimic.
Colindele copiilor din pragul usii, toti cu nasul rosu si simpatici, toti pana la unul, radioul intotdeauna canta Jingle bells si Hrusca, in casa mancare si caldura, mirosuri noi, mirosuri vechi, brad, portocale, fripturi, ciocolatele...
Eh, anul asta e o noua experienta, Craciunul in noua casa, in trei : eu, El si Bubu. Ma sperie. Pe deoparte vreau sa il fac minunat pentru iubirile mele. Pe de alta, ma simt ca si cum as trada Craciunurile in familia extinsa. Si e ciudat, anul asta, pentru prima oara in 27 de ani, EU fac Craciunul. Eu aleg decoratiile, fac mancarea, muzica, atmosfera. Va fi primul meu Craciun, in fapt...
Ciudata senzatie, ciudata responsabilitate...
Cine stie daca o sa fac fata situatiei ?!?
joi, 12 aprilie 2012
Fat or not
deci da
Sunt batrana. si din motive nu greu de inteles, silueta mea nu mai este ce a fost. si prin asta ma refer la cele 5 kile in plus, depuse mai toate in zona taliei.
inestetic, dar nu inca. o sa.
nu am fost niciodata un copil gras. dimpotriva, tanara fiind, eram subtire si anemica.ca atare, nu am simtit niciodata ochii critici asupra coapselor mele. sau glume pe seama greutatii, bancuri cu free willy. nu a fost cazul. aveam alte defecte decat greutatea. de exemplu, invers proportionala cu kilele de pe corp era marimea sanilor. nu ma rusinez sa recunosc ca eram aproape androgina. si prin stil si atitudine, m-as fi incadrat oricand intr-un club de baieti.
si cum propriile defecte mi-au atras propriile complexe, pot intelege cum e sa iti doresti cu tot dinadinsul sa fii mai slab. "MAI SLAB"este normal. si eu imi doream de exemplu dinti "mai drepti".
dar acum am intalnit (poate din cauza ca am timp si rabdare sa citesc stirile - ceea ce inainte mi se parea ca e treaba de bunici) o noua manifestare. Avem tinere, aproape copile, sau chiar copile, de dimensiuni normale. decente. nici prea prea nici foarte foarte. ordinary.
si aceste copile si-au ales ca simbol cate o uscatura. in sensul adevarat al cuvantului. o femeie uscata. la care te uiti si te intrebi ce ar putea mangaia un barbat. sau unde exact ar fi sanii.oare mai are vre-un organ intreg inauntru, sau e tot uscat si atrofiat?
o femeie de podium, din cele anorexice. clar. sau din cele atat de nebune sa se infometeze pana la a ajunge asa.
imi plac femeile, recunosc. imi plac femeile frumoase, a caror linii curbe pot fi mangaiate cu palma, si despre care simti numai cand te uiti la ele, cum ar fi sa le atingi, moi si fine si parfumate.
Pana si Giacometti, el iubea subtirimea, e clar, dar subtirimea rotunjita. Oamenii lui nu sunt ciolane, oase acoperite de o piele strapezita. Colturosi.
Si ma intreb, oare ce e in capul acestor copile? Ce barbat denaturat ar vrea sa stranga in brate un sac de oase? Ce om ar vrea sa faca copii cu ele? ce om crede ca ar PUTEA sa faca copii uscatura? ce barbat, in focul pasiunii, ar vrea sa prinda in mana un fund osos, sa sarute un piept plat?
sa fie clar, nu ma refer la femeile a caror conformatie este slaba, cum nu ma refer la cele cu conformatie grasa. asa le-a dat natura.
ma refer la copilele din pozele cu haine, haine pe care le vreau eu, copile ale caror picioare se ating doar la calcaie, cu coapsele un pic mai groase decat glezna mea, cu genunchi bontosi si caraghiosi, de parca ar fi evadat din ceva lagar. copile atat de stupide incat renunta la prajituri, si ciocolata, si bunataturi, doar sa arate ne-natural, bolnavicios si apatic.
(deci da)
Sunt batrana. si din motive nu greu de inteles, silueta mea nu mai este ce a fost. si prin asta ma refer la cele 5 kile in plus, depuse mai toate in zona taliei.
inestetic, dar nu inca. o sa.
nu am fost niciodata un copil gras. dimpotriva, tanara fiind, eram subtire si anemica.ca atare, nu am simtit niciodata ochii critici asupra coapselor mele. sau glume pe seama greutatii, bancuri cu free willy. nu a fost cazul. aveam alte defecte decat greutatea. de exemplu, invers proportionala cu kilele de pe corp era marimea sanilor. nu ma rusinez sa recunosc ca eram aproape androgina. si prin stil si atitudine, m-as fi incadrat oricand intr-un club de baieti.
si cum propriile defecte mi-au atras propriile complexe, pot intelege cum e sa iti doresti cu tot dinadinsul sa fii mai slab. "MAI SLAB"este normal. si eu imi doream de exemplu dinti "mai drepti".
dar acum am intalnit (poate din cauza ca am timp si rabdare sa citesc stirile - ceea ce inainte mi se parea ca e treaba de bunici) o noua manifestare. Avem tinere, aproape copile, sau chiar copile, de dimensiuni normale. decente. nici prea prea nici foarte foarte. ordinary.
si aceste copile si-au ales ca simbol cate o uscatura. in sensul adevarat al cuvantului. o femeie uscata. la care te uiti si te intrebi ce ar putea mangaia un barbat. sau unde exact ar fi sanii.oare mai are vre-un organ intreg inauntru, sau e tot uscat si atrofiat?
o femeie de podium, din cele anorexice. clar. sau din cele atat de nebune sa se infometeze pana la a ajunge asa.
imi plac femeile, recunosc. imi plac femeile frumoase, a caror linii curbe pot fi mangaiate cu palma, si despre care simti numai cand te uiti la ele, cum ar fi sa le atingi, moi si fine si parfumate.
Pana si Giacometti, el iubea subtirimea, e clar, dar subtirimea rotunjita. Oamenii lui nu sunt ciolane, oase acoperite de o piele strapezita. Colturosi.
Si ma intreb, oare ce e in capul acestor copile? Ce barbat denaturat ar vrea sa stranga in brate un sac de oase? Ce om ar vrea sa faca copii cu ele? ce om crede ca ar PUTEA sa faca copii uscatura? ce barbat, in focul pasiunii, ar vrea sa prinda in mana un fund osos, sa sarute un piept plat?
sa fie clar, nu ma refer la femeile a caror conformatie este slaba, cum nu ma refer la cele cu conformatie grasa. asa le-a dat natura.
ma refer la copilele din pozele cu haine, haine pe care le vreau eu, copile ale caror picioare se ating doar la calcaie, cu coapsele un pic mai groase decat glezna mea, cu genunchi bontosi si caraghiosi, de parca ar fi evadat din ceva lagar. copile atat de stupide incat renunta la prajituri, si ciocolata, si bunataturi, doar sa arate ne-natural, bolnavicios si apatic.
(deci da)
marți, 10 aprilie 2012
Un nou moment
Un nou azi, o noua viziune, o alta realitate.
Am tot incercat sa ma hotarasc care este Cartea Mea Preferata.
Nu am avut nici un succes. Mic fiind, citind spasmodic si mai mult din amintirile povestilor zise de mama, iubeam fratii Grimm. Cand eram copil, eram convinsa ca e Cei trei muschetari. Am crescut in stat, si mi-a placut maxim Pe aripile vantului. M-am dumirit despre softisme, si am descoperit Zece negri mititei.Am mai trait un pic si imi placu Scrinul negru. Mai recent, Fundatia...
Au trecut ani (multi) si multe carti pe sub ochii mintii mele. Mi-au placut, unele, m-au amuzat, altele, nu mi-au placut deloc cateva. Intotdeauna mi-a fost clar ce si cum sunt, ce si cum imi place. Nu numai in carti ... si muzica, si arta, si oameni, si mancare, si culori, si tot.
Mai putin azi. Si ieri seara. Nu mai stiu. Nimic. despre nimic. nimic despre mine. Ascult muzica dar nu mai am o melodie preferata, desi , poate din nostalgie, am impresia ca a ramas aceiasi.
Nu mai am o carte preferata, si nu as putea sub nici o forma sa ma gandesc la una singura care sa imi fi placut "mai mult".
Imi plac mai multe culori, dar nu as ramane la una, preferata.
Mananc orice si anumite chestii poate mai des decat altele. Dar nu prea des.
Ma intreb de ce oare asa schimbare? de ce nu mai e clar in capul meu, alb si negru, ce da si ce nu. Ce foarte da, si ce da mediocru.
E o evolutie, sau o pierdere a sinelui datorata situatiei concrete? Circumstantelor care ma lipsesc de contactul cu sinele? Stresului si presiunii?
Am tot incercat sa ma hotarasc care este Cartea Mea Preferata.
Nu am avut nici un succes. Mic fiind, citind spasmodic si mai mult din amintirile povestilor zise de mama, iubeam fratii Grimm. Cand eram copil, eram convinsa ca e Cei trei muschetari. Am crescut in stat, si mi-a placut maxim Pe aripile vantului. M-am dumirit despre softisme, si am descoperit Zece negri mititei.Am mai trait un pic si imi placu Scrinul negru. Mai recent, Fundatia...
Au trecut ani (multi) si multe carti pe sub ochii mintii mele. Mi-au placut, unele, m-au amuzat, altele, nu mi-au placut deloc cateva. Intotdeauna mi-a fost clar ce si cum sunt, ce si cum imi place. Nu numai in carti ... si muzica, si arta, si oameni, si mancare, si culori, si tot.
Mai putin azi. Si ieri seara. Nu mai stiu. Nimic. despre nimic. nimic despre mine. Ascult muzica dar nu mai am o melodie preferata, desi , poate din nostalgie, am impresia ca a ramas aceiasi.
Nu mai am o carte preferata, si nu as putea sub nici o forma sa ma gandesc la una singura care sa imi fi placut "mai mult".
Imi plac mai multe culori, dar nu as ramane la una, preferata.
Mananc orice si anumite chestii poate mai des decat altele. Dar nu prea des.
Ma intreb de ce oare asa schimbare? de ce nu mai e clar in capul meu, alb si negru, ce da si ce nu. Ce foarte da, si ce da mediocru.
E o evolutie, sau o pierdere a sinelui datorata situatiei concrete? Circumstantelor care ma lipsesc de contactul cu sinele? Stresului si presiunii?
miercuri, 4 aprilie 2012
marți, 20 martie 2012
Despre inspiratie
Sunt o copiatoare. Un mic xerox...
Vad lucruri, pe youtube, pe etsy, pe pinterest, pe bloguri de craft... Le vad si imi plac diverse. Si cele care imi plac, imi raman in creier. Ca o imagine a unui vis de departe.
Si apoi, cand am timp si chef de joaca, fac cate ceva. Uneori incep sa ma joc si astept sa vad ce iese. Alteori folosesc imaginea sau tutorialul de pe net, si reproduc cate o chestie care mi-a placut mai mult. Nu intocmai, nu cred ca as putea nici daca as vrea. Si in general, mai si vreau sa fac cate o mica schimbare pe ici pe colo, sa semene mai mult a idealul meu de minunat.
Dar in principiu, nu prea imaginez in cap un rezultat final, fara sa il fi vazut inainte. Poate doar in desene. (in desene il imaginez, si nu iese niciodata ca in mintea mea =)) ) In handmade, niciodata. Ma rog, foarte foarte tremendous de rar.
Ca atare, creatiile mele sunt mai mult creatii ale mainii, si aproape niciodata ale mintii.
Si nu mi-e clar daca trebuie sa imi fie rusine de asta. Acum nu ma rusinez, mi se pare normal sa imi fac singura ce imi place. Plus ca mana mea in munca, imi da o senzatie minunata de satisfactie si implinire.
Pe de o alta parte, ma frustreaza ca totul este mimesis.
Dar deocamdata nici nu cred ca are cum sa fie altceva. Momentan, mica mea materie cenusie este ocupata pe chestii concrete, servici, obligatii, nevoi, facturi, socializare, etc. Scuza mea este ca un creier obosit nu mai poate de ceva timp sa inventeze. Nu stiu daca am fost vreodata mai inventiva, eu zic ca da, dar cine stie. Se pare ca acum creierul meu inventeaza doar raspunsuri la intrebari concrete, solutii la probleme reale, etc. Am timp sa imi placa diverse, sa imi inchipui cum se fac si cat dureaza, dar nu am dorinta de a vedea eu ceva nou.
Si totusi asta e oarecum dureros. Pentru ca mi-ar place sa vin cu ceva total nou. Sa inventez ceva deosebit. Sa fie o noutate absoluta. Sa fie a mea. Sa nu ma simt usor umilit cand vad la altii idei noi, deosebite. Poate nu total noi, dar macar un pic mai noi.
Sa copii pe altii pare o metoda foarte utila de invatare. Asa ca ma consolez gandindu-ma ca in curand, voi avea timpul sa invat mai multe, si timpul sa imaginez mai multe.
Sa vina inspiratia :D
Vad lucruri, pe youtube, pe etsy, pe pinterest, pe bloguri de craft... Le vad si imi plac diverse. Si cele care imi plac, imi raman in creier. Ca o imagine a unui vis de departe.
Si apoi, cand am timp si chef de joaca, fac cate ceva. Uneori incep sa ma joc si astept sa vad ce iese. Alteori folosesc imaginea sau tutorialul de pe net, si reproduc cate o chestie care mi-a placut mai mult. Nu intocmai, nu cred ca as putea nici daca as vrea. Si in general, mai si vreau sa fac cate o mica schimbare pe ici pe colo, sa semene mai mult a idealul meu de minunat.
Dar in principiu, nu prea imaginez in cap un rezultat final, fara sa il fi vazut inainte. Poate doar in desene. (in desene il imaginez, si nu iese niciodata ca in mintea mea =)) ) In handmade, niciodata. Ma rog, foarte foarte tremendous de rar.
Ca atare, creatiile mele sunt mai mult creatii ale mainii, si aproape niciodata ale mintii.
Si nu mi-e clar daca trebuie sa imi fie rusine de asta. Acum nu ma rusinez, mi se pare normal sa imi fac singura ce imi place. Plus ca mana mea in munca, imi da o senzatie minunata de satisfactie si implinire.
Pe de o alta parte, ma frustreaza ca totul este mimesis.
Dar deocamdata nici nu cred ca are cum sa fie altceva. Momentan, mica mea materie cenusie este ocupata pe chestii concrete, servici, obligatii, nevoi, facturi, socializare, etc. Scuza mea este ca un creier obosit nu mai poate de ceva timp sa inventeze. Nu stiu daca am fost vreodata mai inventiva, eu zic ca da, dar cine stie. Se pare ca acum creierul meu inventeaza doar raspunsuri la intrebari concrete, solutii la probleme reale, etc. Am timp sa imi placa diverse, sa imi inchipui cum se fac si cat dureaza, dar nu am dorinta de a vedea eu ceva nou.
Si totusi asta e oarecum dureros. Pentru ca mi-ar place sa vin cu ceva total nou. Sa inventez ceva deosebit. Sa fie o noutate absoluta. Sa fie a mea. Sa nu ma simt usor umilit cand vad la altii idei noi, deosebite. Poate nu total noi, dar macar un pic mai noi.
Sa copii pe altii pare o metoda foarte utila de invatare. Asa ca ma consolez gandindu-ma ca in curand, voi avea timpul sa invat mai multe, si timpul sa imaginez mai multe.
Sa vina inspiratia :D
luni, 19 martie 2012
Din amintiri
Azi si ieri, m-am simtit altfel... poate de la soare ? poate de la pasaruica care statea sub geam si canta ca-ntr-o padure... sau ca acasa...oricum ar fi, era cald si era parfumul vietii, parfumul primaverii. pamanul umed si anticiparea unui miros de frunze verzi.
Mirosul de primavara difera de cel de toamna. Mult. Daca toamna miroase a frunze moarte, a praf si umezeala de noiembrie, primavara miroase a pui de frunze, tipand pe crengi subtiri, miroase a tot felul de flori, si miroase a pamantul napadit de radacini de fiinte. Miroase a viata noua. A putere. Un fel de America al anotimpurilor. Are si iarna, petice de zapada, zile de ger, ninsoare, are si vara, calduri nebune si bruste, soare care te cuprinde si te infierbanta ca un amant, si are si toamna, singuratatea (inca) a crengilor goale, ploi umede si aer plin de apa...
Imi place primavara.
Si m-a surprins anul asta, a venit brusc, pe aripi de pasare de codru ratacita printre betoane. M-a infiorat glasul ei puternic si mi-am dorit o casuta la tara. Imediat mi-am spus ca imi fac bagajele si plec la casa de la tara a parintilor mei. Sau la bunici. Sau la parintii lui. De ce nu? ce conteaza betonul? conteaza pamantul.Conteaza copacul si campul si cerul si vesnicia. Conteaza aerul si sunetele. Conteaza viata.
Si mi-am dorit scapare dintre pereti. Dar era tarziu in weekend, o (alta) plecare ar fi insemnat oboseala, stres a doua zi la lucru, nervi si o saptamana gresita.
Mi-as fi dorit sa fiu altcineva ieri, sa pot sa plec, si sa nu conteze. Sa pot sa savurez viata de la inceputul ei, pana la sfarsit.
[sursa poza]
Mirosul de primavara difera de cel de toamna. Mult. Daca toamna miroase a frunze moarte, a praf si umezeala de noiembrie, primavara miroase a pui de frunze, tipand pe crengi subtiri, miroase a tot felul de flori, si miroase a pamantul napadit de radacini de fiinte. Miroase a viata noua. A putere. Un fel de America al anotimpurilor. Are si iarna, petice de zapada, zile de ger, ninsoare, are si vara, calduri nebune si bruste, soare care te cuprinde si te infierbanta ca un amant, si are si toamna, singuratatea (inca) a crengilor goale, ploi umede si aer plin de apa...
Imi place primavara.
Si m-a surprins anul asta, a venit brusc, pe aripi de pasare de codru ratacita printre betoane. M-a infiorat glasul ei puternic si mi-am dorit o casuta la tara. Imediat mi-am spus ca imi fac bagajele si plec la casa de la tara a parintilor mei. Sau la bunici. Sau la parintii lui. De ce nu? ce conteaza betonul? conteaza pamantul.Conteaza copacul si campul si cerul si vesnicia. Conteaza aerul si sunetele. Conteaza viata.
Si mi-am dorit scapare dintre pereti. Dar era tarziu in weekend, o (alta) plecare ar fi insemnat oboseala, stres a doua zi la lucru, nervi si o saptamana gresita.
Mi-as fi dorit sa fiu altcineva ieri, sa pot sa plec, si sa nu conteze. Sa pot sa savurez viata de la inceputul ei, pana la sfarsit.
[sursa poza]
marți, 13 martie 2012
Un blog pentru oameni
Am momente cand navighez pe net. Caut. Nu as putea spune exact ce anume caut... inspiratie, noutate, distractie ... si ma opresc din cand in cand la bloguri scrise de confrati.
Citesc tot felul de chestii. Chestii mai profunde, chestii banale, chestii lacrimogene, chestii vesele si amuzante.
Asta e, cand teoretic esti la treaba dar n-ai treaba. Te plictisesti si cauti ceva. "Le ceva"....
Am citit ieri un articol care incepea paunescian cu "cine mai are bunici" si era un articol care surprindea sensibilitate dar si grosolanie, intr-o trecere asa fireasca si brutala incat m-a surprins.
Apoi, am vazut pe un alt blog de extreme make up o secventa dintr-un film, in care un tanar cu o imagine cam fotomodelistica, o prezinta pe blonda si firava sa prietena cu o imagine sensibila si dulce lu' tac'su, care dintr-un motiv sau altul era imobilizat intr-un fotoliu, si arata extraordinar de batran si monstruos. Nimic deosebit, evident, dar ce m-a impresionat intr-un mod dureros este chipul batranului, care se straduie sa zambeasca, si pe a carui fata se observa foarte clar rusinea si stinghereala pentru situatia si aspectul lui. Eh, in atare situatii, avem una bucata blonda sensibila care se uita la el cu o fata plina de oroare prost ascunsa, fara nici un fel de compasiune, mila, doar dezgust. Repet, ea e personajul pozitiv, sensibil si delicat din poveste.
Ce nu inteleg eu este: - cum poate un regizor sa surpinda atat de clar rusinea si tristetea omului nefericit si sa nu simta deloc nevoia ca personajul feminin sensibil si delicat sa arate senimtente omenesti ?!?!
Si bineinteles, dupa ce am combinat cele doua experimente, ma intreb ce fel de oameni, bipolari, cu personalitate multipla scriu bloguri si fac filme, daca pot sa manifeste in acelasi cadru sensibilitatea si grosolania?!?
E o calitate ? sa treci de la o traire la alta fara demarcatie? sau una din cele doua trasaturi e fortata? si daca da, care o fi aia? Oare poti forta grosolania? pentru ca stim cu totii ca sensibilitatea se joaca bine, si merge bine la public...
Am tot auzit ca viata intareste. Viata te face nesimtitor. Viata iti ia din umanitate. Oare asa e? Oare viata te face rau, egoist, prost, insensibil, brutal? Putem sa dam vina pe viata, pentru ca suntem lipsiti de sentimente mai nobile?
Citesc tot felul de chestii. Chestii mai profunde, chestii banale, chestii lacrimogene, chestii vesele si amuzante.
Asta e, cand teoretic esti la treaba dar n-ai treaba. Te plictisesti si cauti ceva. "Le ceva"....
Am citit ieri un articol care incepea paunescian cu "cine mai are bunici" si era un articol care surprindea sensibilitate dar si grosolanie, intr-o trecere asa fireasca si brutala incat m-a surprins.
Apoi, am vazut pe un alt blog de extreme make up o secventa dintr-un film, in care un tanar cu o imagine cam fotomodelistica, o prezinta pe blonda si firava sa prietena cu o imagine sensibila si dulce lu' tac'su, care dintr-un motiv sau altul era imobilizat intr-un fotoliu, si arata extraordinar de batran si monstruos. Nimic deosebit, evident, dar ce m-a impresionat intr-un mod dureros este chipul batranului, care se straduie sa zambeasca, si pe a carui fata se observa foarte clar rusinea si stinghereala pentru situatia si aspectul lui. Eh, in atare situatii, avem una bucata blonda sensibila care se uita la el cu o fata plina de oroare prost ascunsa, fara nici un fel de compasiune, mila, doar dezgust. Repet, ea e personajul pozitiv, sensibil si delicat din poveste.
Ce nu inteleg eu este: - cum poate un regizor sa surpinda atat de clar rusinea si tristetea omului nefericit si sa nu simta deloc nevoia ca personajul feminin sensibil si delicat sa arate senimtente omenesti ?!?!
Si bineinteles, dupa ce am combinat cele doua experimente, ma intreb ce fel de oameni, bipolari, cu personalitate multipla scriu bloguri si fac filme, daca pot sa manifeste in acelasi cadru sensibilitatea si grosolania?!?
E o calitate ? sa treci de la o traire la alta fara demarcatie? sau una din cele doua trasaturi e fortata? si daca da, care o fi aia? Oare poti forta grosolania? pentru ca stim cu totii ca sensibilitatea se joaca bine, si merge bine la public...
Am tot auzit ca viata intareste. Viata te face nesimtitor. Viata iti ia din umanitate. Oare asa e? Oare viata te face rau, egoist, prost, insensibil, brutal? Putem sa dam vina pe viata, pentru ca suntem lipsiti de sentimente mai nobile?
duminică, 11 martie 2012
luni, 5 martie 2012
One man's castle
incepand cu ziua de azi, data curenta, suntem mandrii proprietari in devalmasie a unui apartament micut, si cochet.
Ma rog, momentan e cochet in stilu' fostilor aproprietari, dar va capata dupa 1 aprilie, data eliberarii, chipul si asemanarea noastra.
Poate nu de la inceput, primii 3-4 ani. Dar cu timpul, vom strange bani si vom putea sa il mobilam dupa ideile mele fistichii si fanteziste, cum zicea mama, in stilul Shabby Chic.
Deci noul meu spatiu de joaca tocmai s-a schimbat, si sunt oarecum entuziasta, dar cred ca cel mai mare entuziasm il voi simti cand voi cara cutie cu cutie, sac dupa sac, oale, tigai, papuci, plapumi, perne, carti (muuuulte) si alte cele din vechiul play ground, in care am stat aprox. 4 ani, si care imi e drag ca vizuina, in noul playground, care fi-va gol si rece, la inceput.
Schimbarea imi place. Schimbarea asta. Si cred ca deabia astept.
Coltul meu, unde eu voi fi rege. Ma rog, noi :)) dar eu sunt rege peste rege deci it works just fine.
(Regina always sounds insignificant, of course not in chess, but we are not playing chess now, are we...)
Ma duc sa imi ling ranile, alergatul pe la notari si banci m-a lasat cu o durere seaca si trista in burta si spate.
Poate nu de la inceput, primii 3-4 ani. Dar cu timpul, vom strange bani si vom putea sa il mobilam dupa ideile mele fistichii si fanteziste, cum zicea mama, in stilul Shabby Chic.
Deci noul meu spatiu de joaca tocmai s-a schimbat, si sunt oarecum entuziasta, dar cred ca cel mai mare entuziasm il voi simti cand voi cara cutie cu cutie, sac dupa sac, oale, tigai, papuci, plapumi, perne, carti (muuuulte) si alte cele din vechiul play ground, in care am stat aprox. 4 ani, si care imi e drag ca vizuina, in noul playground, care fi-va gol si rece, la inceput.
Schimbarea imi place. Schimbarea asta. Si cred ca deabia astept.
Coltul meu, unde eu voi fi rege. Ma rog, noi :)) dar eu sunt rege peste rege deci it works just fine.
(Regina always sounds insignificant, of course not in chess, but we are not playing chess now, are we...)
Ma duc sa imi ling ranile, alergatul pe la notari si banci m-a lasat cu o durere seaca si trista in burta si spate.
sâmbătă, 3 martie 2012
E sambata
Si am terminat o jucarie, la care ma stradui de mult... de mult de tot, pentru ca nu prea apuc, si cand apuc mai bine dorm...
Si vreau sa ma laud :D
E in mod cert cea mai muncita creatie a mea. Talentele mele de impletitor cu andrele lasa de dorit.
Nu e extraordinar de spatioasa, dar pentru chei, bani si telefon e numai buna :)
SI ,,,, pentru ca am un paltonas piersica...
Se inchide cu o agrafa din argint, care prinde in fata si frunza din argint (creatie mai veche).
Distractia continua :D
Si vreau sa ma laud :D
Se inchide cu o agrafa din argint, care prinde in fata si frunza din argint (creatie mai veche).
Distractia continua :D
miercuri, 29 februarie 2012
Unde as fi azi (2)
Iar Miercuri...
Iar ziua IF I COULD...
Astazi, as vrea sa fiu la castelul Bran, prin gradina...
Tocmai o zi buna pentru stat la soare cu dinti, bine imbracat, si pentru a simti, vedea, imagina, dori trecutul, istoria, puterea unui loc in care au trait atati eroi.
As vrea sa ma sprijin de zidurile batrane, sa ma catar sus, prin tunelul secret si ingust, sa fiu un vizitator umil al vremurilor ce au apus.
Si as vrea sa ma tina de mana, asa cum a facut-o si in trecut, sa fie entuziasmat de fiecare cotlon, sa ii vad trasaturile calme si puternice si totul sa fie armonie.
Iar ziua IF I COULD...
Astazi, as vrea sa fiu la castelul Bran, prin gradina...
Tocmai o zi buna pentru stat la soare cu dinti, bine imbracat, si pentru a simti, vedea, imagina, dori trecutul, istoria, puterea unui loc in care au trait atati eroi.
As vrea sa ma sprijin de zidurile batrane, sa ma catar sus, prin tunelul secret si ingust, sa fiu un vizitator umil al vremurilor ce au apus.
Si as vrea sa ma tina de mana, asa cum a facut-o si in trecut, sa fie entuziasmat de fiecare cotlon, sa ii vad trasaturile calme si puternice si totul sa fie armonie.
miercuri, 22 februarie 2012
Unde as fi azi
Azi,
Azi as fi la mare...
La mare, pe unul din hamacurile/hamacele ? de la o terasa din aia de pe nisip, cat se poate de aproape de apa.Cu fata spre apa. Cu cocktail (foarte alcoolic) de lamaie si menta - MOjito, de exemplu, dar accept orice cu aceste ingrediente...In bratele lui, evident. SI el sa ma mangaie usor pe umar si sa respire in parul meu.
Si sa fie zi insorita spre seara, racoros si briza, pescarusi, miros de scoici, cerul un pic rosiatic, apa neagra si cu valuri mari si spumoase...
si sa se auda muzica adevarata , bob marley, harry nilsson, old and good reggae...
si eu sa nu fac nimic, sa stau acolo, si sa ma bucur . de tot
asta as face azi.
Azi as fi la mare...
La mare, pe unul din hamacurile/hamacele ? de la o terasa din aia de pe nisip, cat se poate de aproape de apa.Cu fata spre apa. Cu cocktail (foarte alcoolic) de lamaie si menta - MOjito, de exemplu, dar accept orice cu aceste ingrediente...In bratele lui, evident. SI el sa ma mangaie usor pe umar si sa respire in parul meu.
Si sa fie zi insorita spre seara, racoros si briza, pescarusi, miros de scoici, cerul un pic rosiatic, apa neagra si cu valuri mari si spumoase...
si sa se auda muzica adevarata , bob marley, harry nilsson, old and good reggae...
si eu sa nu fac nimic, sa stau acolo, si sa ma bucur . de tot
asta as face azi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)