Incep prin a-mi prezenta scuzele oficiale. In fapt, sunt doar un om, desi e clar de ce v-ati fi putut insela. Cert e ca sufar de ceea ce unii oameni numesc nehotarare. Va zic ca eu nu sunt deacord, mai mult, dupa mine, e vorba despre o clara criza de timp, combinata cu mici alegeri proaste si asortata bineinteles cu lipsa de alta optiune. Ce e evident e ca din moment in moment ma astept sa clachez. E timpul sa fac un pas inapoi, dar prinsa in vartejul intamplarilor nu sunt in stare. Nu sunt in stare sa ma detasez de o marunta problema legislativa, de marunta lipsa de timp pentru facut unghiile, de o marunta criza de panica. Imi vine constant sa plang. Imi vine constant sa fug de aici si sa ma duc acasa. Nu pot. Programul meu e de 11 ore zilnic. Nu am de ales. Nu pot chiuli. Nu am scapare. Ma gandesc ca i-as dezamagi pe oamenii care ma iubesc. Ma gandesc ca i-ar durea si ca i-as speria. As vrea sa pot sa le explic ca pentru viitorul meu de om e mai bine sa fug de aici. Ma tem ca prinsi intr-o situatie financiara cel putin precara, cu un viitor negru in fata si cu datorii la banca, nu vor vedea decat lipsa mea de determinare, inconsecventa mea si probabil ar crede ca nu sunt responsabila destul cat sa fac ceea ce e mai bine. Nu stiu daca ei cred ca ce fac acum e cel mai bine. Dar ii sperie numai simpla idee a renuntarii mele. Nu stiu cum sa rezolv aceasta dilema, nu stiu ce sa pun prioritar, cert e ca acum tre sa fug repede la baie ca sa nu observe altii lacrimile care imi inrosesc ochii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu