Deci, nu s-a intamplat
nimic din ce trebuie sa se intample, poate pentru ca eu am le cohones de un
vierme, posibil, nu stiu, ma rog…
Cert e ca am o dilema.
Una noua si frumoasa, cum numai o dilema de luni, cu inima in gat si trist poate
fi.
Am deja-vu –uri.
Am avut din totdeauna. Nu des, 10, 20 per an. Poate mai putine. Nu le-am
numarat niciodata, desi ar trebui. Ar
trebui sa adaog la blog o aplicatie, din aia, in care, daca ai deja-vu-uri, mai
adaugi o pietricica intr-un borcan de sticla. Oare nu exista una din asta deja?
Hmm, atunci ar trebui sa fie. Ma aude cineva –va-va-va-???
Ma rog. Si dupa ani si
ani de experienta, dupa ani si ani de viata, mi-am intarit o concluzie cel
putin nostima. Nu stiu daca e un fapt general, daca e normal, daca toata lumea
pateste la fel, daca sunt singura din lume, etc etc. dar stiu ce imi
declanseaza déjà-vu-ul. Si nu e o imagine, un ansamblu, o circumstanta, nimic.
Nu, e ceva mult
mai banal, si pentru mine, amuzant dar si ciudat, dintr-o lovitura.
Dragii mei
puficosi, am deja-vu-uri de la mirosuri.
E foarte simplu
si banal.
Deja-vu-urile
mele nu se refera la ceva ce am mai vazut/facut/auzit (in viata asta). Deja
vu-urile mele sunt senzatii, sunt eu simtindu-ma altcineva, intr-un alt timp,
dupa ce captez un anumit miros. E foarte straniu, defapt. Si ma necajeste ca,
din cauza fumatului si sinuzitei, nasul meu nu mai este de mult atat de fin cat
ar fi putut sa fie. Ce urat !
Astazi, par example,
de la parfumul unei cucoane mai in varsta, pe strada, am avut o clara senzatie
ca trebuie sa ajung in cabinetul meu cu scaune capitonate cu verde, din alea armoire si sa termin de cusut o rochie
de ocazie. Si eram acum multi ani in urma, intr-o alta realitate sociala. Si eram
calma si calda si fericita. Si sigura. A fost ceva intens si uluitor.
De mult nu am mai
simtit ceva asa de descriptibil.
Stiu ca odata eram o
secretara, intr-un costum din ala clasic, cu parul ondulat si esarfa la gat, si
ma grabeam in bucataria mea sa incalzesc cina pentru cei doi copii scolari si
sotul meu.
Poate o iau razna, sau
poate exagerez cu imaginatia o senzatie mult mai banala.
Dar cine sunteti voi
sa ziceti asta :P
ani de-a rândul, de fiecare dată când ieşeam pe unirii dinspre liceul de artă (cum se mergea pitit printre blocuri, pe lângă belvedere sau cum îi zicea), de cum păşeam pe dalele unde sălăşluia cândva net total, simţeam că sunt în CEHIA.
RăspundețiȘtergerecehia e ţara MEA. unde nu am fost niciodată, dar ştiu că ar trebui să fiu. calea aceea avea esenţă cehească, miros, simţ, toamnă.
mă întreb dacă ar fi la fel de m-aş întoarce.
pai, du-te sa o vezi :)
RăspundețiȘtergere