Prea plin

scriu despre mine, scriu despre noi...

despre viata mea schimbata de cand l-am cunoscut pe Aleksei. Despre cat de mult m-am indragostit. Despre diferite tipuri de dragoste, si despre cum iti lasa ele un fluturas in gat, vreo 10 in stomac si 100 in ganduri, si care se tot invart acolo pana faci rosu in gat, colita de fermentatie, si cine stie ce tip de boala mintala - ca e de la minte, bre

despre oameni, care isi vad de drum inainte, dar gasesc si calea inapoi

despre orasul in care m-am nascut si in care vreau sa revin

despre trecut, despre handmade, despre culori, despre idei si nu in ultimul rand despre viitor.

despre frica, griji, drame

despre speranta, bucurie, fericiri

scriu despre mine si uneori despre altii

scriu si nu dau la nimeni sa citeasca, pentru ca nu e de impartasit. nu e pentru nimeni. doar pentru gandurile mele.

doar scriu

Ca rezolutii de an nou

Acusica e revelion.

E pragul dintre ani.

E schimbare, e o sansa noua, e un nou inceput.

E timpul sa ne curatam de tot ce e vechi si murdar, si sa imbracam o haina noua de munca. Pentru o noua repriza de munca. A mea va fi anul acesta portocalie. Pentru ca anul acesta voi fi mai curajoasa. In vise dar si in proiecte. Si cel mai important, in viata de zi cu zi.

Am o dorinta de pus, in cumpana anilor, dar e prea mare ca sa o zic aici.

La multi ani :)

Ciudat

Ce ti-e si cu Facebook-ul asta.

Trece vremea. Se schimba lucrurile si se schimba oamenii. De fapt, e ceva legatura de cauzalitate. Se schimba lucrurile pentru ca se schimba oamenii. Si invers. Interesant.

Pentru un psiholog pasionat, poate fi interesant. Eu nu's nici nici, si ce vad nu e interesant cat oarecum infricosator si poate pe deoparte trist.

Ca orice alt pui de gaina, am o oarecare nostalgie a trecutului, a vremurilor bune. Nu ca acum nu ar fi bune, defapt, sunt mult mai bune din multe puncte de vedere. Eh, dar tineretea, tot avea ea ceva farmec straniu pe care o sa il regret toata viata.

Si facebookul ma ajuta sa imi amintesc chestii de muuult uitate, si oameni de mult uitati. Oameni care erau nedespartiti, acum si-au gasit vieti la mii de kilometri si prea putine cuvinte distanta. Prieteni dragi care nu mai stiu nimic unii de ceilalti se conecteaza pe fubu si afla unul de celalalt. Senzatia nu mai seamana, e un fel de jena si tristete a pierderii. Nu mai e loc de cuvinte.

Si poate e mai putin ciudat decat sa ne intalnim in piata, fiecare de mana cu jumatatea si carand in spate copilul. Atunci tacerea ar fi stanjenitoare, dar si cuvintele sunt stanjenitoare "ce mai faci, de cand nu ne-am mai vazut, ce copil minunat, trebuie sa mai vorbim, ai acelasi numar, lasa, te sun eu". Si nu o facem niciodata. Pentru ca nu e nimic de zis. Ce sa ii zici unui om care iti stia cele mai absconse ganduri, acum, cand a lipsit juma de viata? unde sa incepi? si de ce sa mai incepi? drumurile au fost despartite si asa e firesc, cand lucrurile si oamenii se schimba.

Si nu regretam ca s-au schimbat, regretam ca s-au pierdut pe drum senzatii.

Dar paharul e mic, ca sa intre niste chestii tre sa iasa niste chestii.

Si viata tot merge mai departe.

Din an in an

26

26 de ani am asteptat Craciunul, cu familia. La bunici. O sarbatoare mai sfanta si mai draga mie nici ca exista. Am scris despre ce simt anul trecut, nu s-a schimbat nimic.

Colindele copiilor din pragul usii, toti cu nasul rosu si simpatici, toti pana la unul, radioul intotdeauna canta Jingle bells si Hrusca, in casa mancare si caldura, mirosuri noi, mirosuri vechi, brad, portocale, fripturi, ciocolatele...

Eh, anul asta e o noua experienta, Craciunul in noua casa, in trei : eu, El si Bubu. Ma sperie. Pe deoparte vreau sa il fac minunat pentru iubirile mele. Pe de alta, ma simt ca si cum as trada Craciunurile in familia extinsa. Si e ciudat, anul asta, pentru prima oara in 27 de ani, EU fac Craciunul. Eu aleg decoratiile, fac mancarea, muzica, atmosfera. Va fi primul meu Craciun, in fapt...

Ciudata senzatie,  ciudata responsabilitate...

Cine stie daca o sa fac fata situatiei ?!?

Fat or not

deci da

Sunt batrana. si din motive nu greu de inteles, silueta mea nu mai este ce a fost. si prin asta ma refer la cele 5 kile in plus, depuse mai toate in zona taliei.

inestetic, dar nu inca.  o sa.

nu am fost niciodata un copil gras. dimpotriva, tanara fiind, eram subtire si anemica.ca atare, nu am simtit niciodata ochii critici asupra coapselor mele. sau glume pe seama greutatii, bancuri cu free willy. nu a fost cazul. aveam alte defecte decat greutatea. de exemplu, invers proportionala cu kilele de pe corp era marimea sanilor. nu ma rusinez sa recunosc ca eram aproape androgina. si prin stil si atitudine, m-as fi incadrat oricand intr-un club de baieti.

si cum propriile defecte mi-au atras propriile complexe, pot intelege cum e sa iti doresti cu tot dinadinsul sa fii mai slab. "MAI SLAB"este normal. si eu imi doream de exemplu dinti "mai drepti".

dar acum am intalnit (poate din cauza ca am timp si rabdare sa citesc stirile - ceea ce inainte mi se parea ca e treaba de bunici) o noua manifestare. Avem tinere, aproape copile, sau chiar copile, de dimensiuni normale. decente. nici prea prea nici foarte foarte. ordinary.

si aceste copile si-au ales ca simbol cate o uscatura. in sensul adevarat al cuvantului. o femeie uscata. la care te uiti si te intrebi ce ar putea mangaia un barbat. sau unde exact ar fi sanii.oare mai are vre-un organ intreg inauntru, sau e tot uscat si atrofiat?

o femeie de podium, din cele anorexice. clar. sau din cele atat de nebune sa se infometeze pana la a ajunge asa.

imi plac femeile, recunosc. imi plac femeile frumoase, a caror linii curbe pot fi mangaiate cu palma, si despre care simti numai cand te uiti la ele, cum ar fi sa le atingi, moi si fine si parfumate.

Pana si Giacometti, el iubea subtirimea, e clar, dar subtirimea rotunjita. Oamenii lui nu sunt ciolane, oase acoperite de o piele strapezita. Colturosi.

Si ma intreb, oare ce e in capul acestor copile? Ce barbat denaturat ar vrea sa stranga in brate un sac de oase? Ce om ar vrea sa faca copii cu ele? ce om crede ca ar PUTEA sa faca copii uscatura?  ce barbat, in focul pasiunii, ar vrea sa prinda in mana un fund osos, sa sarute un piept plat?

sa fie clar, nu ma refer la femeile a caror conformatie este slaba, cum nu ma refer la cele cu conformatie grasa. asa le-a dat natura.

ma refer la copilele din pozele cu haine, haine pe care le vreau eu, copile ale caror picioare se ating doar la calcaie, cu coapsele un pic mai groase decat glezna mea, cu genunchi bontosi si caraghiosi, de parca ar fi evadat din ceva lagar. copile atat de stupide incat renunta la prajituri, si ciocolata, si bunataturi, doar sa arate ne-natural, bolnavicios si apatic.

(deci da)