26
26 de ani am asteptat Craciunul, cu familia. La bunici. O sarbatoare mai sfanta si mai draga mie nici ca exista. Am scris despre ce simt anul trecut, nu s-a schimbat nimic.
Colindele copiilor din pragul usii, toti cu nasul rosu si simpatici, toti pana la unul, radioul intotdeauna canta Jingle bells si Hrusca, in casa mancare si caldura, mirosuri noi, mirosuri vechi, brad, portocale, fripturi, ciocolatele...
Eh, anul asta e o noua experienta, Craciunul in noua casa, in trei : eu, El si Bubu. Ma sperie. Pe deoparte vreau sa il fac minunat pentru iubirile mele. Pe de alta, ma simt ca si cum as trada Craciunurile in familia extinsa. Si e ciudat, anul asta, pentru prima oara in 27 de ani, EU fac Craciunul. Eu aleg decoratiile, fac mancarea, muzica, atmosfera. Va fi primul meu Craciun, in fapt...
Ciudata senzatie, ciudata responsabilitate...
Cine stie daca o sa fac fata situatiei ?!?
sâmbătă, 22 decembrie 2012
joi, 12 aprilie 2012
Fat or not
deci da
Sunt batrana. si din motive nu greu de inteles, silueta mea nu mai este ce a fost. si prin asta ma refer la cele 5 kile in plus, depuse mai toate in zona taliei.
inestetic, dar nu inca. o sa.
nu am fost niciodata un copil gras. dimpotriva, tanara fiind, eram subtire si anemica.ca atare, nu am simtit niciodata ochii critici asupra coapselor mele. sau glume pe seama greutatii, bancuri cu free willy. nu a fost cazul. aveam alte defecte decat greutatea. de exemplu, invers proportionala cu kilele de pe corp era marimea sanilor. nu ma rusinez sa recunosc ca eram aproape androgina. si prin stil si atitudine, m-as fi incadrat oricand intr-un club de baieti.
si cum propriile defecte mi-au atras propriile complexe, pot intelege cum e sa iti doresti cu tot dinadinsul sa fii mai slab. "MAI SLAB"este normal. si eu imi doream de exemplu dinti "mai drepti".
dar acum am intalnit (poate din cauza ca am timp si rabdare sa citesc stirile - ceea ce inainte mi se parea ca e treaba de bunici) o noua manifestare. Avem tinere, aproape copile, sau chiar copile, de dimensiuni normale. decente. nici prea prea nici foarte foarte. ordinary.
si aceste copile si-au ales ca simbol cate o uscatura. in sensul adevarat al cuvantului. o femeie uscata. la care te uiti si te intrebi ce ar putea mangaia un barbat. sau unde exact ar fi sanii.oare mai are vre-un organ intreg inauntru, sau e tot uscat si atrofiat?
o femeie de podium, din cele anorexice. clar. sau din cele atat de nebune sa se infometeze pana la a ajunge asa.
imi plac femeile, recunosc. imi plac femeile frumoase, a caror linii curbe pot fi mangaiate cu palma, si despre care simti numai cand te uiti la ele, cum ar fi sa le atingi, moi si fine si parfumate.
Pana si Giacometti, el iubea subtirimea, e clar, dar subtirimea rotunjita. Oamenii lui nu sunt ciolane, oase acoperite de o piele strapezita. Colturosi.
Si ma intreb, oare ce e in capul acestor copile? Ce barbat denaturat ar vrea sa stranga in brate un sac de oase? Ce om ar vrea sa faca copii cu ele? ce om crede ca ar PUTEA sa faca copii uscatura? ce barbat, in focul pasiunii, ar vrea sa prinda in mana un fund osos, sa sarute un piept plat?
sa fie clar, nu ma refer la femeile a caror conformatie este slaba, cum nu ma refer la cele cu conformatie grasa. asa le-a dat natura.
ma refer la copilele din pozele cu haine, haine pe care le vreau eu, copile ale caror picioare se ating doar la calcaie, cu coapsele un pic mai groase decat glezna mea, cu genunchi bontosi si caraghiosi, de parca ar fi evadat din ceva lagar. copile atat de stupide incat renunta la prajituri, si ciocolata, si bunataturi, doar sa arate ne-natural, bolnavicios si apatic.
(deci da)
Sunt batrana. si din motive nu greu de inteles, silueta mea nu mai este ce a fost. si prin asta ma refer la cele 5 kile in plus, depuse mai toate in zona taliei.
inestetic, dar nu inca. o sa.
nu am fost niciodata un copil gras. dimpotriva, tanara fiind, eram subtire si anemica.ca atare, nu am simtit niciodata ochii critici asupra coapselor mele. sau glume pe seama greutatii, bancuri cu free willy. nu a fost cazul. aveam alte defecte decat greutatea. de exemplu, invers proportionala cu kilele de pe corp era marimea sanilor. nu ma rusinez sa recunosc ca eram aproape androgina. si prin stil si atitudine, m-as fi incadrat oricand intr-un club de baieti.
si cum propriile defecte mi-au atras propriile complexe, pot intelege cum e sa iti doresti cu tot dinadinsul sa fii mai slab. "MAI SLAB"este normal. si eu imi doream de exemplu dinti "mai drepti".
dar acum am intalnit (poate din cauza ca am timp si rabdare sa citesc stirile - ceea ce inainte mi se parea ca e treaba de bunici) o noua manifestare. Avem tinere, aproape copile, sau chiar copile, de dimensiuni normale. decente. nici prea prea nici foarte foarte. ordinary.
si aceste copile si-au ales ca simbol cate o uscatura. in sensul adevarat al cuvantului. o femeie uscata. la care te uiti si te intrebi ce ar putea mangaia un barbat. sau unde exact ar fi sanii.oare mai are vre-un organ intreg inauntru, sau e tot uscat si atrofiat?
o femeie de podium, din cele anorexice. clar. sau din cele atat de nebune sa se infometeze pana la a ajunge asa.
imi plac femeile, recunosc. imi plac femeile frumoase, a caror linii curbe pot fi mangaiate cu palma, si despre care simti numai cand te uiti la ele, cum ar fi sa le atingi, moi si fine si parfumate.
Pana si Giacometti, el iubea subtirimea, e clar, dar subtirimea rotunjita. Oamenii lui nu sunt ciolane, oase acoperite de o piele strapezita. Colturosi.
Si ma intreb, oare ce e in capul acestor copile? Ce barbat denaturat ar vrea sa stranga in brate un sac de oase? Ce om ar vrea sa faca copii cu ele? ce om crede ca ar PUTEA sa faca copii uscatura? ce barbat, in focul pasiunii, ar vrea sa prinda in mana un fund osos, sa sarute un piept plat?
sa fie clar, nu ma refer la femeile a caror conformatie este slaba, cum nu ma refer la cele cu conformatie grasa. asa le-a dat natura.
ma refer la copilele din pozele cu haine, haine pe care le vreau eu, copile ale caror picioare se ating doar la calcaie, cu coapsele un pic mai groase decat glezna mea, cu genunchi bontosi si caraghiosi, de parca ar fi evadat din ceva lagar. copile atat de stupide incat renunta la prajituri, si ciocolata, si bunataturi, doar sa arate ne-natural, bolnavicios si apatic.
(deci da)
marți, 10 aprilie 2012
Un nou moment
Un nou azi, o noua viziune, o alta realitate.
Am tot incercat sa ma hotarasc care este Cartea Mea Preferata.
Nu am avut nici un succes. Mic fiind, citind spasmodic si mai mult din amintirile povestilor zise de mama, iubeam fratii Grimm. Cand eram copil, eram convinsa ca e Cei trei muschetari. Am crescut in stat, si mi-a placut maxim Pe aripile vantului. M-am dumirit despre softisme, si am descoperit Zece negri mititei.Am mai trait un pic si imi placu Scrinul negru. Mai recent, Fundatia...
Au trecut ani (multi) si multe carti pe sub ochii mintii mele. Mi-au placut, unele, m-au amuzat, altele, nu mi-au placut deloc cateva. Intotdeauna mi-a fost clar ce si cum sunt, ce si cum imi place. Nu numai in carti ... si muzica, si arta, si oameni, si mancare, si culori, si tot.
Mai putin azi. Si ieri seara. Nu mai stiu. Nimic. despre nimic. nimic despre mine. Ascult muzica dar nu mai am o melodie preferata, desi , poate din nostalgie, am impresia ca a ramas aceiasi.
Nu mai am o carte preferata, si nu as putea sub nici o forma sa ma gandesc la una singura care sa imi fi placut "mai mult".
Imi plac mai multe culori, dar nu as ramane la una, preferata.
Mananc orice si anumite chestii poate mai des decat altele. Dar nu prea des.
Ma intreb de ce oare asa schimbare? de ce nu mai e clar in capul meu, alb si negru, ce da si ce nu. Ce foarte da, si ce da mediocru.
E o evolutie, sau o pierdere a sinelui datorata situatiei concrete? Circumstantelor care ma lipsesc de contactul cu sinele? Stresului si presiunii?
Am tot incercat sa ma hotarasc care este Cartea Mea Preferata.
Nu am avut nici un succes. Mic fiind, citind spasmodic si mai mult din amintirile povestilor zise de mama, iubeam fratii Grimm. Cand eram copil, eram convinsa ca e Cei trei muschetari. Am crescut in stat, si mi-a placut maxim Pe aripile vantului. M-am dumirit despre softisme, si am descoperit Zece negri mititei.Am mai trait un pic si imi placu Scrinul negru. Mai recent, Fundatia...
Au trecut ani (multi) si multe carti pe sub ochii mintii mele. Mi-au placut, unele, m-au amuzat, altele, nu mi-au placut deloc cateva. Intotdeauna mi-a fost clar ce si cum sunt, ce si cum imi place. Nu numai in carti ... si muzica, si arta, si oameni, si mancare, si culori, si tot.
Mai putin azi. Si ieri seara. Nu mai stiu. Nimic. despre nimic. nimic despre mine. Ascult muzica dar nu mai am o melodie preferata, desi , poate din nostalgie, am impresia ca a ramas aceiasi.
Nu mai am o carte preferata, si nu as putea sub nici o forma sa ma gandesc la una singura care sa imi fi placut "mai mult".
Imi plac mai multe culori, dar nu as ramane la una, preferata.
Mananc orice si anumite chestii poate mai des decat altele. Dar nu prea des.
Ma intreb de ce oare asa schimbare? de ce nu mai e clar in capul meu, alb si negru, ce da si ce nu. Ce foarte da, si ce da mediocru.
E o evolutie, sau o pierdere a sinelui datorata situatiei concrete? Circumstantelor care ma lipsesc de contactul cu sinele? Stresului si presiunii?
miercuri, 4 aprilie 2012
marți, 20 martie 2012
Despre inspiratie
Sunt o copiatoare. Un mic xerox...
Vad lucruri, pe youtube, pe etsy, pe pinterest, pe bloguri de craft... Le vad si imi plac diverse. Si cele care imi plac, imi raman in creier. Ca o imagine a unui vis de departe.
Si apoi, cand am timp si chef de joaca, fac cate ceva. Uneori incep sa ma joc si astept sa vad ce iese. Alteori folosesc imaginea sau tutorialul de pe net, si reproduc cate o chestie care mi-a placut mai mult. Nu intocmai, nu cred ca as putea nici daca as vrea. Si in general, mai si vreau sa fac cate o mica schimbare pe ici pe colo, sa semene mai mult a idealul meu de minunat.
Dar in principiu, nu prea imaginez in cap un rezultat final, fara sa il fi vazut inainte. Poate doar in desene. (in desene il imaginez, si nu iese niciodata ca in mintea mea =)) ) In handmade, niciodata. Ma rog, foarte foarte tremendous de rar.
Ca atare, creatiile mele sunt mai mult creatii ale mainii, si aproape niciodata ale mintii.
Si nu mi-e clar daca trebuie sa imi fie rusine de asta. Acum nu ma rusinez, mi se pare normal sa imi fac singura ce imi place. Plus ca mana mea in munca, imi da o senzatie minunata de satisfactie si implinire.
Pe de o alta parte, ma frustreaza ca totul este mimesis.
Dar deocamdata nici nu cred ca are cum sa fie altceva. Momentan, mica mea materie cenusie este ocupata pe chestii concrete, servici, obligatii, nevoi, facturi, socializare, etc. Scuza mea este ca un creier obosit nu mai poate de ceva timp sa inventeze. Nu stiu daca am fost vreodata mai inventiva, eu zic ca da, dar cine stie. Se pare ca acum creierul meu inventeaza doar raspunsuri la intrebari concrete, solutii la probleme reale, etc. Am timp sa imi placa diverse, sa imi inchipui cum se fac si cat dureaza, dar nu am dorinta de a vedea eu ceva nou.
Si totusi asta e oarecum dureros. Pentru ca mi-ar place sa vin cu ceva total nou. Sa inventez ceva deosebit. Sa fie o noutate absoluta. Sa fie a mea. Sa nu ma simt usor umilit cand vad la altii idei noi, deosebite. Poate nu total noi, dar macar un pic mai noi.
Sa copii pe altii pare o metoda foarte utila de invatare. Asa ca ma consolez gandindu-ma ca in curand, voi avea timpul sa invat mai multe, si timpul sa imaginez mai multe.
Sa vina inspiratia :D
Vad lucruri, pe youtube, pe etsy, pe pinterest, pe bloguri de craft... Le vad si imi plac diverse. Si cele care imi plac, imi raman in creier. Ca o imagine a unui vis de departe.
Si apoi, cand am timp si chef de joaca, fac cate ceva. Uneori incep sa ma joc si astept sa vad ce iese. Alteori folosesc imaginea sau tutorialul de pe net, si reproduc cate o chestie care mi-a placut mai mult. Nu intocmai, nu cred ca as putea nici daca as vrea. Si in general, mai si vreau sa fac cate o mica schimbare pe ici pe colo, sa semene mai mult a idealul meu de minunat.
Dar in principiu, nu prea imaginez in cap un rezultat final, fara sa il fi vazut inainte. Poate doar in desene. (in desene il imaginez, si nu iese niciodata ca in mintea mea =)) ) In handmade, niciodata. Ma rog, foarte foarte tremendous de rar.
Ca atare, creatiile mele sunt mai mult creatii ale mainii, si aproape niciodata ale mintii.
Si nu mi-e clar daca trebuie sa imi fie rusine de asta. Acum nu ma rusinez, mi se pare normal sa imi fac singura ce imi place. Plus ca mana mea in munca, imi da o senzatie minunata de satisfactie si implinire.
Pe de o alta parte, ma frustreaza ca totul este mimesis.
Dar deocamdata nici nu cred ca are cum sa fie altceva. Momentan, mica mea materie cenusie este ocupata pe chestii concrete, servici, obligatii, nevoi, facturi, socializare, etc. Scuza mea este ca un creier obosit nu mai poate de ceva timp sa inventeze. Nu stiu daca am fost vreodata mai inventiva, eu zic ca da, dar cine stie. Se pare ca acum creierul meu inventeaza doar raspunsuri la intrebari concrete, solutii la probleme reale, etc. Am timp sa imi placa diverse, sa imi inchipui cum se fac si cat dureaza, dar nu am dorinta de a vedea eu ceva nou.
Si totusi asta e oarecum dureros. Pentru ca mi-ar place sa vin cu ceva total nou. Sa inventez ceva deosebit. Sa fie o noutate absoluta. Sa fie a mea. Sa nu ma simt usor umilit cand vad la altii idei noi, deosebite. Poate nu total noi, dar macar un pic mai noi.
Sa copii pe altii pare o metoda foarte utila de invatare. Asa ca ma consolez gandindu-ma ca in curand, voi avea timpul sa invat mai multe, si timpul sa imaginez mai multe.
Sa vina inspiratia :D
Abonați-vă la:
Postări (Atom)